Adamclisi

Tropaeum Traiani, azi Adamclisi (II)

2 feb 2007 Autor: Alexandru Barnea

Unul dintre primii cercetatori avizati care au vazut si au descris rezultatele cercetarilor facute la Adamclisi de catre marele arheolog roman Grigore Tocilescu a fost Raymund Netzhammer. S-a deplasat acolo prima data, pentru o zi, in 1906, apoi in 1910 si 1918. Pe langa impresia deosebita pe care i-au lasat-o monumentele, marturia de atunci a ilustrului vizitator pleaca, impreuna cu interpretarile pertinente, de la un stadiu al cercetarilor care, prin forta lucrurilor, astazi este mult mai greu sau deloc descifrabil.

Autorul Jurnalului nota pentru ziua de vineri 22 iunie 1906 cum a plecat spre Adamclisi, însotit de canonicul Carl Auner, în zori, cu o trasură pusă la dispoziție de la Medgidia de „prietenul nostru”, moșierul Hillerin, care-i și găzduise peste noapte. Va fi fost – din Jurnal rezulta, parțial, doar ceva mai la vale – dintr-o familie de catolici de origine franceză. Am avut colegi de școala doi urmași ai acestei familii, frate și sora (Eugene și Lucia*), la Liceul Cantemir din București. Nu puteau risca să spună de unde se trag, în acea vreme tragică a „luptei de clasă” (am terminat împreuna liceul în anul 1962).

*adăugat de administrator

Aflam asadar ca, in 1906, drumul cel mai potrivit de urmat pentru a ajunge la Adamclisi era cu trasura sau cu caruta, de la Medgidia.
Astazi, cei mai multi vizitatori ajung acolo pe alte cai rutiere, dintre care cea preferata porneste de la Constanta, urmand un traseu relativ comod, de numai 62 km. Atunci insa drumul a durat de la cinci la opt dimineata pentru circa 40 km. Se mai vedea, din monumentul roman, tamburul cilindric inalt de aproape 20 m si cu diametrul de 27, de care te puteai apropia urcand „sapte trepte bine conservate”.
Urmeaza descrierea monumentului, asa cum va fi aratat acesta potrivit reconstituirii grafice propuse in volumul din 1895 al lui Tocilescu, Benndorf si Niemann, si observatia ca, intre blocurile nedecorate ramase in jurul monumentului, se aflau si unele cu decor, dupa ce toate celelalte fusesera transportate la Bucuresti. Existase ideea, datorata in special lui Mihail Kogalniceanu, de expunere si apoi chiar reconstituire a monumentului in Capitala. Netzhammer scrie in Jurnal doar ca piesele cu decor ale monumentului fusesera aduse la Bucuresti din ordinul lui Tocilescu, in calitatea acestuia de responsabil al cercetarilor si de director al Muzeului National de Antichitati, si ca ramaneau deocamdata expuse in curtea muzeului. Netzhammer mai adauga: „Ar fi fost de mii de ori mai bine daca totul ar fi fost lasat la locul lui, reconstituindu-se uriasul monument in forma initiala!”. Dorinta i s-a implinit 70 de ani mai tarziu, cand monumentul a fost restaurat peste miezul initial cu copii mai usoare, originalele fiind expuse in muzeul local, special construit. Ceea ce s-a pierdut din vedere in ultimii peste 25 de ani a fost din pacate repararea si consolidarea sistematica a monumentului expus intemperiilor, ale carui piese noi, din beton armat, se degradeaza mult mai rapid decat originalele din calcar.
La ruinele orasului antic, unde se lucra cu soldati, vizitatorii au fost condusi de catre unul dintre colaboratorii lui Tocilescu, arhitectul Gustav von Cube din Munchen, diriginte al sapaturilor concentrate atunci la basilica paleocrestina B, numita de catre descoperitori „de marmura”. El distingea, in acea faza a cercetarilor, existenta a trei basilici succesive pe acelasi loc, fapt posibil, dar care astazi nu pare sa aiba o sustinere palpabila. Erau cunoscute, cu aceasta, in oras patru basilici paleocrestine; informatiile care le privesc s-au completat substantial abia in ultimele decenii, dupa reluarea in 1968 a cercetarilor sistematice. Von Cube a condus insa abia a noua campanie de sapaturi (5 mai – 13 iulie 1906), in urma careia a lasat un raport dactilografiat de 26 de pagini si o anexa cu toate descoperirile de la basilica si de la baptisteriul din imediata ei apropiere. Specialistii in domeniu sunt de acord astazi, plecand de la asocierea celor doua edificii, ca aici va fi fost o basilica episcopala si ca, de la data functionarii concomitente a celor doua edificii, adica de pe la finele secolului al V-lea, Tropaeum Traiani era sediul unui episcop din provincia Scythia, subordonat episcopului metropolitan de la Tomis (Constanta). Chiar daca vedeau o datare mai tarzie, cel putin trei dintre specialistii vremii (Tocilescu nu a mai apucat sa-si exprime punctul de vedere intr-o publicatie), adica Netzhammer, Parvan si Carl Auner, erau deja convinsi, la putin timp dupa descoperirea din 1906, ca Tropaeum Traiani a fost sediul unui scaun episcopal.
Mai aflam, din nou din Jurnal, ca exista deja, la acea data, in satul Adamclisi, un mic muzeu in al carui pridvor gazdele i-au invitat pe oaspeti la o gustare inainte de a pleca. Este una dintre primele relatari scrise privitoare la muzeul local, venita de la un martor din afara echipei lui Tocilescu. Dupa cum stim din alte surse, colectia acestuia – mai ales piesele marunte – a disparut in urma primului razboi mondial. Nu a fost singurul caz in Dobrogea, unde ceea ce am numi astazi muzee de sit devenise deja un sistem, initiat de Tocilescu si continuat de Parvan. Dupa primul razboi mondial, micile muzee si depozite locale, precum acelea de la Adamclisi, de la Pantelimonul de Sus (Ulmetum) si de la Histria, au ramas mai curand o amintire, cauza fiind nu doar ocupantii vremelnici.
Revenind – dupa descrierea si interpretarea descoperirilor de la Adamclisi, din primul volum al lucrarii Aus Rumanien (1909, sub titlul O excursie in Pompeiul Dobrogei) – in cartea sa privind antichitatile crestine din Dobrogea (1918), Raymund Netzhammer isi intitula al 17-lea capitol din volum Tropaeum, orasul cu basilici. El incepea astfel: „Perla localitatilor paleocrestine din Dobrogea este fara indoiala orasul antic Tropaeum”.

Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 02.02.2007