Tovarășe sau domnule Conte?

Tovarășe sau Monsieur le  comte (domnule conte)?

Omul din fața mea nu seamănă cu noi. Nu știu ce are altfel, ce-l face așa.
Haina îi este cam mare și-i alunecă pe umeri. Se vede că a avut și vremuri mai bune. Stofa camgar englezesc, culoarea și desenul fin mă face să mă gândesc la un film de epocă. Cade însă bine și se vede că a fost făcută la comandă. La mânecă lipsește un nasture. La pierdut și altul la fel nu se mai găsește. Reverul lat cu butonieră conduce privirea către cămașa albă de poplin. Nici prea albă sau fost albă. Manșetele ies regulamentar din mâneca hainei. Nu încearcă să le tragă în sus și să ascundă dunga rosături. Ar fi și păcat fiindcă țesătura se remarcă. Dar cel mai bine se vede pe piept. Cade perfect și parcă dă putere sau ascunde bine un trup slăbit. Aproape ireal, mai sus sub bărbie își face loc între gulerul cămășii si haină, un papion uni bleumarin indigo de mătase. Pe cât de nepotrivit pe atât de impunător. Simpla lui prezență indică timpul de unde vine, explică dar și justifică restul ținutei care de altfel e plină de contradicții.
Pantalonul are manșete. Dunga de călcat ne mai taie și îmbracă puțin rotunjimea genunchiului. Intrarea buzunarelor e verticală. Și ea roasă. Nu se mai obișnuiește așa. Buzunarele astea prea mari, prea adânci, prea pe șolduri au ieșit de mult din modă. Precis că adăpostesc o imensă batistă de batist, mototolită și neglijent înfundată. Manșetele cad prea mult peste pantofii negrii. Și bine fac că acoperă șiretele scămoșate. Bombeurile cu grijă lustruite se ridică încet de vărf de parcă pantofii ar fi prea mari. Cutele de pe margini povestesc de drumurile lungi făcute sau de anii de odihnă de sub pat. Cel mai rău mă impresioneză cureaua. Catarama cu ac pe mijloc e ca și nouă. Se vede că metalul, modelul și montura îngrijită au avut prețul lor. Curea de piela negră. Puțin cam lată dar trainică și sănătoasă. Amprenta cataramei se vede adânc săpată. Gaură de gaură după cum a cerut-o burta. Primele găuri au rămas nefolosite, frumos tăiate la intrevale egale. Următoarele au urmărit pofta de mâncare și încep să fie tot mai largi și deformate. Strânge cam tare mijlocul care încearcă să se reverse     peste cingătoare.
Părul alb și ochelarii îți fură privirea. Fața prelungă, obrajii supți și ochii adânciți se continuă cu fruntea înaltă.
La cine mă uit?  Aproape că nu-l recunosc. Un detaliu îl deconspiră. Vesta. Vesta pe care o cunosc așa de bine.

Aveam patru sau cinci ani cînd atunci când mama pleca la cumpărături mă lasa la bunica din partea tatălui. Locuiam în aceași curte. Mă jucam cu pisica care se culcase în pat. Puțin mai departe în pat era întins bunicul. În iarna ce trecuse, alunecase pe sările de piatră acoperite cu gheață și avea piciorul rupt. Și înainte se folosea de baston. Era un baston vechi din bambus cu mâner drept cu ținte cu gămălia argintată. Acum îl avea la marginea patului. Era îmbrăcat cu niște pantaloni de casă, bluza de pijama și pe deasupra vesta de la costum. Atunci cind venea cineva îmbrăca o cămașe și-și punea papion. Peste picioare avea veșnic un pled de lînă în pătrate mari maro cu bej. Cînd pisica i se așeza pe pătură o împingea înapoi cu bastonul.

Bunica venea să-i ceară bani de pâine. El avea banii casei că așa era ordinea. Banii îi avea în buzunărelul drept al vestei. Număra, îi împăturea și-i băga cu grijă la loc. Cînd bunica aducea restul manevra se repeta. În buzunarul stâng avea ceasul său cu lănțișor. Încă mai mergea și era mândru să știe mereu ora exactă. Încerca să vorbească cu mine franțuzește dar eu nu pricepeam nimic.

– Charles! Ce, nu vrei să vorbești franțuzește ? Ești un tovarăș!

Nu a vrut să mă jignească dar nu mai știa nici ce-i bine, nici ce-i corect. O viață întreagă a fost avut și respectat. I se spunea domnul conte. Nu era la fel ca ceilalți și se deosebea prin limba vorbită, locul nașterii, educație și obiceiuri.

Acum făra avere, bătrân și rupt din lumea lui încerca să se acomodeze. Îi vine greu, fiindcă totul e pe dos.
Și acum mă întreabă pe mine: Tu cum o să-mi spui, Tovarășe sau Monsieur?

– Nu știu, dar pentru mine ești Bunicu Charles, ba nu, ești Grand-père.

L-am liniștit. Era calm. Avea vocea blândă și graseia, adică îl pronunța pe R din cerul gurii ca francezii.

Cam pe la ora unsprezece bunica îi aducea la pat un pahar cu apă rece. Înăuntru cufundată o liguriță de aceea cu vârful lat, plină cu șerbet de trandafiri. Nu se mai bea cafea că nu-și mai permiteau. Dar șerbetul sau dulceața făcute în casă îi aducea aminte de zilele frumoase.

Privea undeva și parcă zâmbea. Nu cred că vedea ceva anume fiindcă nu-și pusese ochelarii.  Dar am aflat ce-l încânta. În fața ferestrei era un corcoduș.

– Aveam o grădină mare. Acum ar trebuii să curățăm pomii. Primăvara se curăță grădina. După gardul curții se întinde livada. Mai multe hectare cu pomi.
Noroc cu Șușu. Ea stătea în casă dar ea dădea alarma dacă auzea ceva. Și ce auz avea. Lătra scurt și toți cîinii legați la pomii din livadă începeau să latre și ei. Erau vre0 opt sau chiar mai mulți. Erau răi și necesari că veneau hoții la furat fructe. Dincolo de livadă începea grădina de zarzavat. Alte șase hectare cu legume. Le lucrau niște bulgari din Medgidia care se pricepeau bine la așa ceva.

Bunica îmi face semn cu degetul la gură, să nu-l întrerup. Vorbea de casa lui. De fapt de fosta lui casă.
Când iau luat-o s-a dus să-și facă dreptate. Grefierul de la primărie îl cunoștea, l-a tras deoparte.

– Ce-ți mai trebuie? Zi merci că ești aici. Vrei să ajungi în pușcărie. N-ai auzit de canal? 

Au luat repede câteva geamantane cu ce aveau mai bun și au fugit la București. De zece ani locuiesc la fiica lor. În curte sunt nouă apartamente. Sunt casele de zestre ale bunicii.  Aici locuiesc și eu cu tata, unchiul și mătușa. Și noi și mătușa plătim chirie la stat. Bunicii stau ilegal. Nu s-au înscris la miliție fiindcă sunt doar în vizită. Dar li s-a pierdut urma și numeni nu întreabă.

Acum imobilizat la pat a pierdut contactul cu strada. Nu știe și nu înțelege multe. Mătușa lucrează la bancă și ține casa. E norocoasă că are serviciu și salariu asigurat. Bunicu știe că e directoare dar ea doar numără bani. Nu au nici radio și nu a aflat știrile. A fost stabilizare. Adică banii vechi trebuiau schimbați. Și nu pe toți. Câteva mii de persoană. Cine avea mai mult îi pierdea. Fiecare căuta pe cineva să schimbe în locul lui. Contra unui comision mai salvai ceva din ei. Banii din geamantan acum erau maculatură fără valoare.

Grand-père nu știa. Banii din buzunarul drept al vestei erau bani vechi. Plătea și primea restul. Bani fără valoare. În continuare era stăpânul casei, ținea bugetul și făcea planuri de lucru la moșie.

Și orice s-ar  întâmpla omul ăsta era Domnul conte Charles și niciodată un tovarăș.