Mircea Vulcănescu

Ultima actualizare: 30.03.2012

CUPRINS:

1. Mircea Vulcănescu – Evocare, Paris, 2011.

2. Convorbire cu Sandra Vulcănescu de Hillerin („15-02A”), Paris, 2002.

3. Scrisoare adresată de Emil Cioran Doamnei Viorica Vulcănescu, 1968.

MARIUCA ŞI SANDRA VULCĂNESCU şi-au evocat la Paris tatăl,
Publicat pe 29 Oct 2011

vezi: http://www.razbointrucuvant.ro/2011/10/29/mariuca-si-sandra-vulcanescu-au-evocat-la-paris-pe-fericitul-martir-mircea-vulcanescu/

Convorbire cu Sandra Vulcănescu de Hillerin, Paris, 2002

vezi: http://www.memoria.ro/index.php?location=view_article&id=1476&page=24

Yolanda Lalu Levi;
In acest interviu, realizat în august-septembrie 2002,
apar elemente dintr-un interviu anterior, luat de Ioana Popa doamnei Vulcanescu în 2001.

Tata a zis: „eu nu plec“. Şi Noica zice: „dacă el nu pleca, cum era să plecăm noi“

____

Când ajungeam acolo, chit că era beznă, că era zbârnâitoarea aia care îţi aducea bagajele într-un hal fără de hal „eu“ simţeam o cădură clandestină, în aer era ceva ce aici n-aveam deloc?

____

Rep: Viaţa dvs. interioară şi exterioară a gravitat în jurul familiei, la un moment dat familia s-a lărgit pentru a include şi sute de refugiaţi, copii ai exilului pe care i-aţi ajutat matern. Să începem cu familia părintească, cu Mircea Vulcănescu, tatăl dvs., în aura căruia aţi trăit o viaţă întreagă. Ne puteţi spune câteva cuvinte despre el?

S.V. In primul rând sunt uluită că sunt aici pentru că am continuat să trăiesc ani de zile cu amintirile prezenţei lui din România. Sora mea, Măriuca, a spus într-un interviu un lucru de care am fost puţin geloasă pentru că aşa l-aş fi spus şi eu dacă aş fi găsit cuvintele: „Am avut un tată ca o duminică“. Acest lucru m-a impresionat şi pentru că duminicile pe care le-am petrecut cu tata au fost adevărate sărbători. Mi-aduc aminte, ne citea din Cocteau, din Eminescu, Arghezi şi alţii, tot felul de lucruri grele pentru copii şi mama îi spunea: „ce le citeşti copiilor lucruri din astea acum“, el spunea: „lasă, că poate le rămâne ceva.“ Era o fire atât de veselă, de luminoasă. Totul era în joacă şi tata nu se dădea înapoi de la nimic. Ajunsesem la un moment dat să jucăm un joc, duminica, el ne citea poezii de poeţi care erau la modă atunci, şi noi ne făcusem urechea în aşa fel încât recunoşteam de cine era scrisă. Sau, când eram copil mic de tot, mă lua pe genunchi şi mă-nvăţa câte o frază celebră din câte un filozof. Aşa învăţasem că „totul curge“ iar eu îmi imaginam că la Heraclit în casă toate robinetele erau stricate. Si recita atât de frumos, cu atâta suflet şi simplitate, incât mi-au rămas toată viaţa în memorie poeziile lui preferate. Tata nu ne-a învăţat numai poezii, ci ne-a învăţat să ne coasem nasturii, el gătea, şi ne învăţa să facem prajituri, să măturăm prin casă. Pe cât ştia de multe pe atât era de simplu. Si era de o veselie contagioasă, unde apărea el parcă oamenii deveneau mai buni. Aş fi vrut ca toţi prietenii mei să-l cunoască pentru că aveam senzaţia că era „un grădinar de suflete“. Mai târziu mi-am dat seama că un om ca el nu am mai întâlnit niciodată.

Rep: Si apoi a căzut deodată acea cortină de fier care v-a ghilotinat intimitatea familială şi care nu s-a mai ridicat niciodată, arestarea şi moartea în închisoare a tatălui dvs. In ce condiţii a fost condamnat?

SV. Tata a fost chemat de la Datoria Publică, unde era director, pentru a deveni Subsecretar de Stat la Finanţe în guvernul Antonescu. In ´44, când a căzut guvernul Antonescu, şi-a reluat postul la Datoria Publică. Lucra acolo când l-au arestat, în mai 1946, împreună cu mai mulţi foşti Subsecretari de Stat şi alţi miniştri. A fost dus la Arsenal unde a stat 10 zile şi şi-a scris jurnalul care a apărut printre altele în revista Memoria. A fost cercetat de un procuror, Ionescu. Mi se pare că cercetarea începuse înainte de arestare. Tata i-a prezentat activitatea lui timp de patru ani. Şi acest procuror l-a găsit absolut nevinovat şi a dat ordonanţă de scoatere de sub urmărire. Tata a fost eliberat şi s-a întors la postul lui de la Datoria Publică. În noaptea de 30 august 1946, a fost ridicat şi dus din nou, întâi la Arsenal, dacă nu chiar direct la Văcăreşti. A început procesul, în care vroiau să-l pună tot pe procurorul acela să semneze, dar el a refuzat. A spus că un lucru o dată judecat de o anumită instanţă nu poate fi rejudecat de aceeaşi instanţă. Are autoritatea lucrului judecat. El l-a achitat. Până la urmă, guvernul Dr. Petru Groza a găsit totuşi pe cineva care a semnat actele de dare în judecată. Tot acel lot de 16 oameni în care era şi tata a fost arestat fără mandat de arestare. Am avut posibilitatea să asistăm la tot procesul. Eu am făcut clasa a 6-a la liceu particular, ca să pot să fiu dimineaţa la proces.

Rep: Ce vârstă aveaţi?

SV: Aveam 15 ani. La proces, după citirea actului de acuzaţie, urma rechizitoriul procurorului şi pe urmă pledoariile avocaţilor. Tata a fost apărat de patru avocaţi dintre cei mai mari, pe gratis: Otulescu, Aznavorian, Valjan şi Hanibal Teodorescu. Bani, noi nu aveam. Ei ştiau ce om integru era tata şi atunci s-au oferit să-l apere. Tata ar fi vrut să fie apărat de un prieten al lui. Însă prietenul acela a fost mai „prudent“ şi a refuzat. Toţi avocaţii au fost închişi pentru că au apărat foşti demnitari din Guvernul Antonescu. Numai unul a scăpat cu viaţă, Profesorul Hanibal Teodorescu. Ceilalţi au murit în închisoare, au pledat splendid. După pledoaria avocaţilor a urmat „ultimul cuvânt“ al acuzatului. Erau date douăzeci de minute pentru fiecare. Ori tata pregătise o apărare nu numai a lui, ci o explicaţie a întregii situaţii, şi pe cât se putea, şi o explicare a situaţiei celorlalţi colegi ai lui, încercând să-i apere. A fost considerată o lecţie de istorie. A durat patru ore şi nimeni n-a întrerupt-o. Nu ştiu prin ce minune, a fost ascultat cu sfinţenie de tot completul de judecată[1]. Mi-aduc aminte şi de ultimul cuvânt al Generalului Arbore, un om de o mare integritate, care a spus o frază impresionantă: „Când justiţia înfige cuţitul în spinarea armatei, ţara e pierdută“. Toţi luptaseră să-şi servească ţara cât mai bine. Sentinţa cea mai mică era de 8 ani şi mergea până la 20 şi ceva de ani. Tata a fost condamnat la 8 ani.

Rep: Fiind acuzat de??

S.V.: Că a făcut parte din Guvernul Antonescu, şi că prin aceasta s-a făcut solidar cu toate faptele care s-au petrecut atunci. Alt capăt de acuzare dar care a căzut după mărturia lui Fielderman, şeful comunităţii evreieşti, fusese antisemitismul. El a arătat că tata a făcut tot ce s-a putut omeneşte în favoarea evreilor, ba chiar unora le găsise slujbe la Institutul de Statistică. Tata fusese recomandat Mareşalului ca cel mai bun tehnician în finanţe şi ca om de o cinste ireproşabilă. El refuzase de trei ori propunerea lui Ică Antonescu de a deveni Subsecretar de Stat, considerând mai utilă continuitatea lui la Datoria Publică, a 4-a oară i s-a spus că este un ordin. Iar la vremea procesului, în timp ce pe el îl acuzau că vânduse ţara la nemţi, –el care îi făcuse pe nemţi să trimită opt vagoane de aur pentru ce au dat românii–, ruşii încărcau tezaur românesc şi-l duceau la Banca Naţională din Rusia. Ironia înspăimântătoare este că în timp ce era tata la închisoarea de la Văcăreşti, au venit la el trimişii noului guvern comunist ca să pregătească, cu priceperea lui, participarea şi negocierile României la Conferinţa de Pace. El, punând binele ţării înaintea a orice, i-a ajutat cât a putut, cu tot ce ştia.

Rep: Ce veşti aţi mai avut despre tatăl dvs. după terminarea procesului?

SV. După recurs nu am mai avut voie să-l vedem, mama mai trimetea pachete dar veneau înapoi. Singura veste pe care am avut-o despre tata din închisoarea de la Aiud a fost de la un fost deţinut, Frăţescu, cu care tata a împărţit celula un an.

El ne-a căutat, ne-a îmbrăţişat când ne-a văzut şi ne-a povestit cum în închisoare în ziua de Sf. Niculae a găsit în cizmele lui uzate un mic săpun „Lidia“ şi o pereche de mănuşi pe care tata le tricotase în ascuns cu două aşchii de beţe şi lâna de la propriile lui şosete. Frăţescu era într-o groaznică criză de depresie şi tata ştia că lui îi îngheţau mâinile foarte tare şi-l apuca disperarea. Tata a murit la Aiud după ce la Jilava fusese bătut şi ţinut în beci la „Neagra“ 26 de ore gol împreună cu 6 alţi deţinuţi. Nu-i mai ţineau puterile să stea în picioare nemişcaţi, locul fiind strâmt, s-au întins pe jos, tata a propus să-l culce pe unul dintre ei, foarte tânăr şi firav, peste corpurile lor ca să-i ţină de cald şi să-l scape. Era iarnă, cimentul era ud, îngheţat. Ca urmare, tata, care avea deja pleura perforată de la bătaie, a făcut tuberculoză şi a murit, readus la Aiud, după câteva luni, în 1952. Aceste lucruri mi le-a povestit Ionel Mociorniţă care a fost printre cei 7. Acelaşi lucru i l-a povestit mamei Puiu Teodorescu. Noi am aflat de moartea lui doi ani mai târziu, în ´54.

Rep: Ce repercursiuni a avut asupra dvs. şi a familiei condamnarea tatălui dvs.?

SV. Sora mea mai mică, Măriuca, a fost şi ea băgată în puşcărie doi ani, fără nici un fel de motiv, „administrativ“ se chema, pentru că erai rudă cu un criminal de război. Au întrebat-o: „dumneata ai comentat arestarea tatălui dumitale?“ şi ea a spus: „nu„. Era cam tăcută ea de felul ei. „Şi nici cu mama n-ai vorbit?“. „Cu mama am vorbit, era tatăl meu“ şi atunci au spus: „scrieţi acolo: condamnată pentru că a comentat arestarea tatălui“, şi pe urmă i-au spus: „tatăl tău a fost cu mâinile în aur până la coate“. Tata trăia din leafă, şi trebuie să spun că nu eram bogaţi, nici săraci, eram normali, duceam o viaţă normală. Mama lucra, era profesoară de franceză şi filozofie la Liceul Carmen Silva, a fost şi la Mihai Viteazul şi la Matei Basarab. La un moment dat au venit să mă aresteze şi pe mine, dar aşteptam un copil, şi eram atât de slabă pe vremea aia încât probabil că au zis: „asta moare până ajunge acolo“, şi nu vroiau să aibă mulţi morţi în catastifele lor… mă rog, Occidentul se interesa oarecum.

Rep: Mama dvs. şi-a putut păstra postul de profesoară?

SV. Tata ar fi vrut ca mama să renunţe [să profeseze], şi bine a făcut că n-a renunţat, pentru că după arestarea tatei, am fi murit de foame. Ea a fost mutată la o şcoală primară să predea româna, şi din şcoală primară în şcoală primară, până la urmă au dat-o complet afară, au suspendat-o. Mama era cum era. Nu puteai s-o schimbi. Ea preda ce ştia ea, cum ştia ea. Erau duşi la nişte cursuri politice, unde s-a dat un film cu Stalin, şi mama s-a apucat să se închine „Doamne fereşte“, şi a fost văzută. Pe urmă, când s-a cerut ca funcţionarii să ceară moartea lui Maniu, care era şeful Partidului Ţărănesc, mama a zis: „eu sunt creştină, nu cer moartea nimănui“. Ce să mai zic că înainte ţărăniştii erau văzuţi oarecum ca un partid de stânga, şi acum erau duşmanii poporului muncitor şi ţărănesc?Oricum, toate lucrurile astea la un loc au făcut ca mama să-şi piardă slujba până la urmă, şi a rămas cu noi două pe braţe. Am trăit din lecţiile particulare de franceză pe care le dădea. Bineînţeles, ne-a fost luată şi casa, cu tot ce se găsea înăuntru. Am avut norocul că a fost un portărel cumsecade care-l cunoscuse pe tata, sau aflase de tata.

I-a spus mamei: „doamna Vulcănescu, vă dau un sfat, schimbaţi tot ce puteţi cu lucruri proaste“. Dar unde era să le duci? Că şi prietenii noştri erau şi ei înghesuiţi ori li se luaseră casele? Eram ca să zic aşa pe stradă, ne-a luat la el Sandu Sturdza care era căsătorit cu Nina Vântu. Ne povestea Nina cum tatăl ei, mare inginer petrolist cu vederi progresist-socialiste îi îmbrăca uneori în salopete când erau mici şi-i ducea să „muncească“ cu muncitorii să vadă cum e. Ce vremuri, ce idealuri?. După ce ne-au găzduit pe noi în apartamentul lor, culmea e că le-au luat şi lor ultima cameră şi stăteau ei cu copilul în camera copilului, iar Elsa Sturdza, mama lui Sandu, în salonul de trecere. Sora mea şi cu mama stăteau în fosta lor sufragerie iar eu într-o cameră de serviciu. După aceea m-am măritat şi m-am mutat la familia bărbatului meu unde ne-am înghesuit cum s-a putut şi unde am stat până am plecat din România. Mama a rămas la Sturdza aproape până s-a prăpădit. Intre timp am avut un copil, în 1951, după 4 ani l-am avut pe al doilea?

Rep: Aţi putut să terminaţi liceul?

SV. O clasă am făcut-o în particular, cât a fost procesul tatei în ´46, şi anul următor, m-am înscris la liceul clasic mixt. Vroiam să fac latina şi greaca la „Sf. Iosif“, [care] fusese liceu catolic pe lângă Catedrala Catolică. Dar cum era primul an de reformă a învăţământului, era acolo o halima nemaipomenită. Cei mai mulţi dintre profesori erau corupţi, alţii erau numiţi „peste noapte“, doamna de geografie era nevasta ministrului nu mai ştiu care… Ea fusese închisă ca comunistă înainte. La început, venea cu plete lungi, cu o rochie lungă maro şi vorbea numai cu tabloul lui Lenin şi Stalin din spatele nostru. „Anul acesta noi o să facem geografie„ ne-a spus, şi ne-a arătat Uniunea Sovietică care înglobase şi ţările „surori“, la care unul din elevi s-a sculat, a spus: „doamnă, dar acolo e ţara noastră, şi e Cehoslovacia, e Polonia“ „Ah, da, da“ a răspuns ea, „încă nu, dar în curând“. Cu timpul a început să poarte rochii tot mai scurte, să-şi facă permanente, să vină cu maşina la şcoală, să se îndeletnicească cu viaţa de nevastă de ministru, şi să mai uite, săraca, de idealurile ei şi de viaţa din puşcărie. Făcuse sacrificii pentru Partidul Comunist. Chiar făcuse, nu e o glumă. Dar totul era în schimbare. Bacalaureatul nu se mai numea bacalaureat atunci, avea alt nume?. Mi-aduc aminte că profesorul de istorie de acolo, care era şi directorul şcolii, m-a întrebat: „cine a vândut ţara nemţilor în timpul lui Antonescu?“ La care eu am spus: „nu ştiu“, nu voiam să mă cert cu el că n-avea nici un sens, poate că zburam şi eu repede.

Rep: Care a fost urmarea?

S.V: Profesorul de istorie mi-a pus 4 sau aşa ceva, însă am avut şi-o lucrare scrisă. Printr-o minune, cum ne-a dat Renaşterea şi asta era pasiunea mea, am scris cât am putut şi-am luat 10 şi-am trecut.

Rep: După liceu aţi putut să continuaţi studiile??

SV. Am vrut să fac muzeografie, secţia de istorie, dar s-a desfiinţat facultatea şi ni s-a propus să facem Insitutul Maxim Gorki. Mie îmi plăcea mult rusa. Îmi plăcuse aşa de mult „Război şi Pace“ a lui Tolstoi, şi atâţia alţi mari scriitori ruşi. In general aveam o pasiune pentru limbi. La 11 ani, învăţam italiana la Institutul Italian, unde mergeau elevi mari, studenţi sau adulţi. La italiană, eram cea mai bună, deşi eram cea mai mică. Am mers şi la Institutul de Limbi Balcanice să învăţ rusa încă de pe timpul războiului.

Rep: Şi aţi terminat acel Institut Maxim Gorki?!

S.V: Nu l-am făcut deloc, nu m-am dus până la urmă. Nu mai puteam, nu puteam să suport. Numai când auzeam minuni dintr-alea despre Uniunea Sovietică şi câte şi mai câte mi se ridica părul măciucă, mă apuca groaza. Tata era la închisoare, pe sora mea Măriuca, nu au lăsat-o să se înscrie la arhitectură deşi ieşise a doua dintr-o şcoală de pregătire; din 400 de candidaţi la examenul de intrare în facultate doi au fost şterşi de pe listă, ea şi băiatul generalului Zorzor. Apoi Măriuca a fost şi ea închisă doi ani. În fine, nici Măriuca nici eu n-am putut face facultate. Ea a reuşit în cele din urmă să facă o şcoală de proiectanţi (STACO) iar eu mi-am crescut copiii, mă ocupam de casă, bărbatul meu lucra, mama dădea lecţii particulare. A avut foarte mulţi elevi şi pot să spun că ne ajuta, împreună cu mătuşile bărbatului meu, de origine poloneză.

Rep: Stiam că soţul dvs. e de origine franceză.

SV. Da, dar în multe familii în România era mare amestec. Pe vremuri se trăia bine în România şi veneau mulţi străini să trăiască acolo dintr-un motiv sau altul. Charlie, bărbatul meu, era de origine poloneză prin mamă şi de origine franceză pe linia paternă, s-a numit întotdeauna „de Hillerin“. Străbunicul lui şi soţia, francezi vandeeni, ajutaseră armata rusă şi română în războiul cu turcii vânzându-le pe datorie de onoare: pături, paturi de campanie, şi conserve de peşte care erau o raritate şi o noutate la vremea aceea. Au primit foarte greu şi doar o brumă din datoria de la guvernul rus, dând faliment în Franţa ca urmare a acelor tergiversări. Cu ce-au primit până la urmă, au putut cumpăra pământ şi o casă la Medgidia, şi s-au mutat în România. Ei s-au întors în Franţa la bătrâneţe, dar copiii lor au rămas să trăiască în România. Bunicul bărbatului meu s-a însurat cu o albaneză şi au avut 21 de copii din care au trăit 9. Mama soţului meu, deşi poloneză, i-a întreţinut sentimentul viu al originii sale paterne franceze. Bunicul lui patern îi înmânase, cum se spune, “le sceau“, ştampila familiei, pecetea familiei lui, căci era primul născut din branşa asta, un Charles. Tradiţia familiei lor cerea ca primii născuţi băieţi să fie botezaţi Charles. Deaceea m-a rugat ca şi pe băiatul meu, primul născut, să îl cheme tot Charles –Charles-André. Datorită numelui, în România bărbatului meu i se zicea „franţuzul“. In Franţa i se zicea „le Roumain“, mai ales că el la birou vorbea româneşte cu mine la telefon.

Rep: Pentru el, franceza era totuşi limba maternă?

S.V: A învăţat-o de mic. A învăţat şi germana de mic, acasă, iar matuşa lui îi dadea lecţii de engleză. Franceza, româna şi germana erau limbile care se vorbeau în casă la soacra-mea.

Rep: Suferise şi soţul dvs. de pe urma schimbării regimului?

SV. Soţul meu, închipuiţi-vă că avusese nişte idealuri atât de mari despre puritatea comunismului, încât devenise ateu şi comunist la 17 ani şi intrase în ilegalitate! -după ce fusese un practicant catolic fervent şi foarte francez în sentimente-. Credea că comunismul e fericirea pe pământ, prietenie generală, cultură pentru toată lumea.

Rep: Era membru de partid, participa la acţiuni clandestine?

SV. Făcea împreună cu ceilalţi mici acţiuni clandestine în ilegalitate, după care şi-a luat carnetul de partid şi mergea la şedinţe. Însă pasiunea lui avea de a face cu un comunism idealist cultural. Prin anii ´45 a organizat la Politehnică, asta-i marea lui realizare, şedinţe muzicale, cu un pick-up adus de tata din Elveţia. Şi veneau [studenţi] întâi de la Politehnică, iar pe urmă veneau şi de la Medicină şi de la celelalte facultăţi, să asculte muzică în marele amfiteatru de la Politehnică. El pregătea o mică expunere a muzicii, după care punea discurile astea, care erau ascultate cu evlavie. Avusese şi foarte mulţi prieteni evrei la liceu, la Liceul Sf. Andrei. Era un liceu catolic unde erau însă mulţi evrei, probabil pentru că nu-i primea în şcolile publice în timpul războiului iar acest liceu îi primea. Si soţul meu şi mai mulţi prieteni evrei ai lui au devenit comunişti. Lui i s-a luat curând însă carnetul de partid pentru că nu a participat la nu ştiu ce acţiuni pe la ţară prin nişte sate, a răspuns impertinent, şi pentru că se căsătorise cu mine, „putregai burghezo-moşieresc“.

Rep: Cum aţi venit în Franţa până la urmă?

S.V. Noi, când am venit în ´69, tata murise de mult. Murise în ´52. Incă din iulie ´44 el ne propusese, mie şi surorii mele Măriuca, să plecăm împreună cu sora mea mai mare, Vivi (fata tatii din prima căsătorie cu Anina Rădulescu-Pogoneanu), în Elveţia. Noi am fi mers la sora mai mare a mamii, Niniche, şi la verişoara lor primară, Elena Văcărescu, care locuiau de o viaţă împreună, la Paris. Vivi, care avea doar 17 ani, a plecat cu unchiul ei, Titu Rădulescu-Pogoneanu, fratele mamei ei, în ´44. Celălalt frate, graţie căruia a fost posibilă această plecare, era Victor (Piki) Rădulescu-Pogoneanu, Seful Cifrului din Ministerul de Externe. Cei doi fraţi erau ţărănişti. Piki Pogoneanu participase la tratativele pentru armistiţiu, ascunse lui Antonescu, şi organizase, cu tata printre alţii, constituirea fondului Creţeanu, care trebuia, din câte ştiu, să tranziteze prin Ankara, să ajute un număr de intelectuali şi politicieni români expatriaţi sau care ar fi urmat să se expatrieze, şi să înlesnească continuarea tratativelor pentru România din afara graniţelor. Mai târziu, când au început persecuţiile ţărăniste, americanii au încercat să-l scoată din ţară şi pe Piki Pogoneanu oferindu-i trei locuri în avion, pentru el, soţia şi mama lui. Dar ei erau patru, el era prea gentleman ca să plece lăsându-şi sora singură în România, pe Anina, prima soţie a tatii şi mama surorii mele vitrege Vivi. Cât au durat tergiversarile pentru al patrulea bilet de avion, el a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de puşcărie, în procesul Pătrăşcanu. A murit după 16 ani în închisoarea de la Râmnicu Sărat, în chinuri groaznice. Tata ţinea foarte mult la Piki Pogoneanu. Era un om remarcabil.

Rep: Deci nu aţi plecat în ´44, nu a plecat nici tatăl dvs. nici Victor Rădulescu-Pogoneanu şi alţii ca ei care ar fi putut pleca, au fost arestaţi între timp. Insă a apucat să plece sora dvs., adolescentă. Ea v-a ajutat să veniţi aici cu ocazia relativei destinderi în România de la sfârşitul anilor ´60?

SV. Eu nu vroiam să plec nici măcar atunci. Sora mea, Vivi, care plecase în ´44, a stat vreo doi ani în Elveţia, apoi zece ani în America, şi s-a întors la Paris. In ´64 când a fost acea destindere în România, a poftit-o pe sora mea cea mică, Măriuca, în vizită la Paris. Vivi a tot insistat ca sora mea mai mică să rămână în Franţa, ori ea abia se căsătorise. Eu aveam copiii mărişori, şi Măriuca a spus „nu, lasă, pe noi o să ne aduceţi mai târziu, cheam-o pe Sandra că ea are bărbat francez şi copiii mari“. Şi atunci a început sora mea mai mare să se zbată ca să ne aducă în Franţa, căutând rude franceze de-ale bărbatului meu. Eu am rămas trăsnită la propunerea asta, însă mi-am zis că nu pot să împiedic ca un om care-i de origine franceză, are viaţa pe care o are – numai bine n-o duceam în România, să se întoarcă în Franţa dacă doreşte. L-am întrebat pe soţul meu, Charlie: „ce zici de asta?“. Iar el a vrut să plecăm. A durat 4 ani până ce am fost lăsaţi să plecăm. La început ni s-a refuzat să facem cerere. Era în 1965. Până la urmă sora mea a reuşit să ne pună pe lista lui de Gaulle, care în ´68 a fost în România şi s-a întâlnit cu Ceausescu.

Rep: Motivul invocat pe cerere era reîntregirea familiei?

S.V: Soţul fiind de origine franceză iar eu având o soră în Franţa, americancă, rudele ne chemau. Cum începuse să mai dea drumul pe ici pe acolo, au aşteptat şi ca fata mea să împlinească 13 ani jumătate ca să capete buletin de identitate, pentru renunţarea căruia plăteai 1000 de lei. Ea era cea mai mică. Bărbatul meu a renunţat la cetăţenia română. Eu n-aş fi vrut să renunţ, dar mama mi-a spus că dacă nu renunţ, „rişti să nu mai poţi veni în ţară, iar dacă vii, bărbatul tău să fie şantajat cum au fost alţii, de altfel, cărora li s-au cerut bani mulţi ca [odată] veniţi în România, să se poată reîntoarce în Franţa“. Au fost două cazuri, chiar un prieten al nostru, căruia i s-au cerut 60000 de franci, nici nu-i avea, dar avea o cumnată care avea relaţii sus-puse şi s-a intervenit şi i s-a dat drumul după o lună. O lună de aşteptare şi mai bine?

Rep: Pentru că rămăsese cetăţean român?

S.V: Da, şi venise în România. Fiind refugiat şi pe urmă devenit francez. Deci avea două cetăţenii.

Rep: Şi dumneavoastră aţi renunţat în cele din urmă la cetăţenia română, în contextul acesta?

S.V: Eu am renunţat la cetăţenia română la insistenţele mamei. Când am venit în Franţa, ni s-a spus că dacă nu ne declarăm refugiaţi trebuie să fim apatrizi şi nu vom avea de lucru. Deşi mie, ideea asta de refugiat mi se părea ciudată. Nu mă consideram „refugiată din ţara mea“.

Rep: Stiţi ceva despre această listă de Gaulle? S-a constituit la iniţiativa românilor din exil, bănuiesc.

S.V: Da, mai ales dacă cineva pe aici ajungea să cunoască şi un ministru sau un şef de cabinet de ministru. Au fost vreo 83 de persoane pe listă. De Gaulle a intervenit şi personal, cel puţin în cazul generalului Rudeanu. El a fost elev la Saint-Cyr, unde a învăţat şi generalul Rudeanu, care avea o pensie de mizerie în România. Acum, generalul Rudeanu n-avea nici o intenţie să plece în Franţa că era bătrân şi fusese însurat de mai multe ori, şi-avea mai multe rânduri de copii care erau toţi în România. Atunci de Gaulle a intervenit ca să i se dea măcar o pensie pe meritul lui, pentru că luptase în Primul Război Mondial alături de francezi, de aliaţi? De Gaulle s-a dus în vizită în locurile unde a luptat misiunea franceză din România, condusă de generalul Berthelot. A venit aici în mai ´68.

Rep : Intre 14 şi 18 mai, când se aprinsese mişcarea revoluţionară la Paris, universităţile îşi închiseseră porţile, studenţii, CGT-ul şi muncitorii erau în stradă pe baricade iar CRS-ii trăgeau. Ceauşescu nu a beneficiat probabil de o vizită relaxată? Care era situaţia în Franţa la venirea dvs. ?

S.V: Când am ajuns noi în Franţa în ´69, de Gaulle tocmai demisionase, după ce fusese preşedinte 11 ani. Soţul meu dorea mult să vină în Franţa. Pe mine personal, m-a durut teribil sosirea aici.

Rep: Deci, aţi trăit primele momente la Paris de-o manieră foarte diferită, dumneavoastră şi el?

S.V: Cu totul diferită. Eu eram foarte legată de ţară. Pe copii îi învăţasem de mici tot ce era mai bun românesc, le vorbisem de tata şi… au simţit.

Rep : Bănuiesc că sora dvs. v-a ajutat la început.

S.V: Noi am venit cam prin surprindere, după ce sora mea ne aşteptase atâta vreme. Sigur că pentru ea, plecată în ´44 multe erau greu de înţeles. Si pentru mine la fel. Trăisem în două lumi diferite. Ea locuia într-un apartament de două camere foarte mari, de pe vremea lui Napoleon. Familia proprietară era familia Bragadir, Bragadiru, erau de trei generaţii în Franţa, şi nici măcar domnul Bragadiru nu mai ştia româneşte. Se căsătorise cu o vandeană. Această vandeană, când a auzit că bărbatu-meu e de origine vandean, a zis „să facem tot ce putem pentru ei”. Sora doamnei Bragadiru ne-a oferit un mic studio pentru două luni. Apoi ne-am mutat într-o casă pe care profesoara de engelză a copiilor Bragadiru le-o lăsase lor „en viager”, la Garenne-Colombes. Când am ajuns noi acolo, casa era părăsită de trei ani şi geamurile erau sparte, în jurul casei crescuseră nişte tufişuri enorme, a trebuit ca bărbatul meu să-şi facă loc cu toporul până la uşă. Iar cazanul de încălzire cu cărbuni era într-un asemenea hal că de câte ori pufnea mă umpleam de funingine, aprope zilnic arătam ca ieşind dintr-o mină. Ploua înăuntru, eu stăteam cu ligheanele pe scări când ploua, şi ploua des. Am stat vreo 3 ani acolo. Apoi ne-am mutat într-un apartament cu o chirie moderată în 20?me, în Paris, unde stăm de atunci. Toată lumea îmi spunea „bărbat inginer, nu te doare capul, o să găsească de lucru” şi sora mea, care e şi o mare optimistă dar şi naivă, îmi spunea „să nu vă luaţi nimic, să nu vă luaţi palton, să nu”. Ea a putut să ne procure lucruri pentru două persoane, dar noi nu eram doi, eram patru.

Rep. Deci aţi plecat aşa, pur şi simplu?

S.V: Am avut dreptul, ca evreii, la o ladă, fiecare 70 kg şi copiii, mi se pare, 35 kg, nu mai ştiu. Şi acolo am băgat întâi şi întâi cărţi de clasici germani, ne-am gândit că n-o să avem bani să cumpărăm cărţi?

Rep : Cum s-a petrecut integrarea profesională a soţului dvs.?

S.V. Cu găsirea serviciului a fost mare îngrijorare, trei luni fără servici, fără bani a fost îngrozitor de greu. Nici nu ştiam că OFPRA începuse să dea un mic, foarte mic ajutor pentru refugiaţi. Banii de la sora mea s-au terminat repede. Bărbatul meu a căutat de lucru, a scris zeci de scrisori. A primit doar răspunsuri negative. Incepea anul şcolar, n-aveam bani să plătim cărţile şi cantina şcolară a copiilor, mă apucase o disperare de-mi venea să mă arunc de pe fereastră deşi sunt creştină. Nu înţelegeam formulele politicos-ipocrite din răspunsurile lor oficiale : „Nous avons bien reçu votre candidature” Nous gardons votre candidature, mais”. Nouă ni se părea că ” nous avons bien reçu” nu putea să anunţe decât un răspuns favorabil. Nu ne dădeam nici seama că francezii se duc vara în vacanţă şi aici mai nimic nu se mişcă în perioada respectivă. Angajau toamna, „la rentrée”. Când bărbatul meu a primit în sfârşit prima scrisoare în care era invitat să se prezinte în urma unui anunţ, îmi zice : „Eu nu mă duc „. „Cum nu te duci?”. „Că nu ştiu nimic, sunt un tâmpit, ăştia ştiu mult mai multe decât mine etc.” Şi zic: „uite ce e, te îmbraci şi te duci până la uşa lor, şi dacă nu-ţi place uşa, te întorci „. Şi s-a îmbrăcat şi s-a dus, şi la întoarcere mi-a spus: „ştii că mi-au spus luni să merg la serviciu cu 2000 şi nu ştiu cât de franci salariu”. După o zi, apare o altă scrisoare de la o societate cu care el lucrase în România, şi tocmai în meseria lui –el e specialist în baraje, în beton, laminoare–. Şi s-a dus acolo şi a avut o leafă foarte bună. I-a trecut orice complex, spunea că în România erau foarte bine pregătiţi, foarte serios, trebuia să faci fiecare calcul şi să verifici tot urcând sus pe schelă, în Franţa stăteai la birou, treceai cu maşina pe la şantier şi-ţi dădeai cu părerea, mă rog. Oricum, am înţeles mai târziu că avusesem noroc. Am întâlnit un evreu, un inginer evreu, care venise înaintea noastră şi un an de zile n-a avut de lucru, era cu nevasta şi băiatul. Nevasta s-a îmbolnăvit de nervi rău de tot, şi el nu ştia ce să mai facă, şi într-o zi a găsit ieşit dintr-o pubelă o bucăţică de jurnal cu anunţuri şi a văzut un anunţ pentru oraşul Le Mans cu un post foarte bun şi a zis: „hai să încerc şi asta”. A devenit director acolo plătit excepţional, dar nu ştiu cum au trăit un an fără nimic. Pe atunci totuşi în Franţa se găsea de lucru şi se trăia bine, economia înflorea, acum nu mai e la fel. De mult nu mai e la fel. Dar eu cred că fiecare om care a venit aici a avut propria lui soartă. Nu poţi să generalizezi şi să tragi o concluzie.

Rep: Sora dumneavostră lucra în Franţa?

S.V: Da, ea a lucrat întâi la IBM, şi pe urmă a lucrat la UNESCO adusă de Jeanne Hersch care o adorase ca studentă pe când era în Elveţia.

Rep: Copiii dvs. vorbeau franceza?

S.V: In Romania eu vorbeam româneşte cu ei, iar bărbatu-meu scria peste tot „parlez français!”. Vorbeam şi franceză, pentru că vroiam să înveţe, iar mătuşa mea a încercat să-i înveţe şi nemţeşte, ceva s-a prins pe undeva.

Rep: Şi dvs. franceza aţi învăţat-o tot cu tatăl dvs., în joacă?

S.V: Am învăţat-o de la mama, odată cu româna, pentru că în familia mamei se vorbea franceza de generaţii. Probabil că înainte se vorbea greaca cum se vorbea franceza, era limba în care copiii nu trebuiau să înţeleagă ce vorbesc părinţii, cel puţin aşa ne spunea sora Elencuţii Văcărescu. Mama a fost profesoară de franceză, din păcate ne vorbea uneori amestecat, spunea o frază pe jumătate în româneste şi pe jumătate în franceză. Câteodată, în privinţa nuanţelor îţi vine mai uşor în franceză, pe de altă parte, Cioran mi-a spus: „limba română nu e cea mai frumoasă, dar e cea mai poetică“. Asta mi-a spus-o la telefon odată, şi pe urmă scrie de altfel: „cette langue de bouse et de soleil”. „Bouse” e balegă. Deci aceste două lucruri, atât de contradictorii în fond. Şi Cioran mai spunea despre limba franceză că s-a scris atât de mult în ea, s-a ajuns la aşa un rafinament, încât într-un fel, s-a uscat, adică nu mai are seva unei limbi noi. Nu ştiu câtă dreptate are, dar cred că are dreptate într-o oarecare măsură.

Rep: Mircea Vulcănescu şi-a făcut studiile la Paris, Litere, Filozofie şi Drept economic? V-a adus vreodată în vizită aici când eraţi copil sau primul contact cu Franţa a fost în 1969 ?

S.V: Nu venisem în Franţa niciodată. Nici nu doream, eram aşa de ataşată de ţară, aş fi dorit s-o văd mai mult. Din păcate, n-am fost decât la începutul războiului. Ne-a luat tata la Sinaia, la Braşov, Sibiu, pe Valea Oltului în jos, şi pe urmă am vizitat câteva mănăstiri din Oltenia.

Rep: Deci practic prima ieşire din ţară a fost în ´69?

S.V: Nu, prima ieşire din ţară a fost în ´64, când un fost coleg de-al soţului meu de la Politehnică, ne-a invitat în Polonia. S-au refugiat foarte mulţi polonezi în România în timpul razboiului, soţul meu se împrietenise cu vreo doi din ei, i-a şi ţinut la el. Unul întors în Polonia, care devenise ziarist între timp, ne-a invitat la Varşovia în amintirea prieteniei lor.

Rep: Odată ajunsă aici, aţi regăsit prieteni vechi sau au venit dintre ei între timp, aveaţi un cerc de oameni apropiaţi de origine română ?

S.V: Am puţini prieteni în general deşi cunosc foarte multă lume. Aveam pe colega mea de clasă din liceu, Mary, care venise cu şapte ani înainte la mama ei, în Anglia, pe Petre [Rosetti], şi apoi a venit şi fratele lui, Mihai. Au mai fost câţiva, puţini, în special Ionuţ Galeriu şi verişoara lui, Ruxandra Guţu-Pelazza care a făcut foarte mult pentru Casa Românească. Ionuţ a adus-o apoi şi pe Antonia Constantinescu, un om inteligent şi delicios, ea s-a ocupat aici de ziarul „Lupta”, ajutându-l pe Mihai Corne. Eu sunt un om timid, marginal, am stat în special cu familia, copiii, soţul, nepoţii, ei au fost universul meu, n-am prea avut o viaţă socială. Relaţiile mele au fost în special cu familia, cu sora mea, apoi a venit vărul meu primar şi fetele lui, mai în urmă nepoţii mei, copiii Măriucăi. Imi plăcea să citesc, şi am fost şi destul de bolnavă.

Rep : Mă văd obligată să adaug totuşi câteva cuvinte pe care ştiu că nu le veţi spune dvs. Aţi avut o prezenţă foarte conturată în viaţa comunităţii române la Paris, Doamna Vulcănescu, aţi fost un fel de centru de asistenţă maternantă sub aparenţa unui infailibil anonimat, pentru enorm de mulţi români refugiaţi sau pur şi simplu pripăşiţi la Paris, i-aţi găzduit pe foarte mulţi în modestul dvs. apartament care avea reputaţia unei ospitalităţi ieşită din comun, „Hanul de Hillerin”. Când nu mai era loc sub acoperiş, se găsea întotdeauna ceva de mâncare, un sfat, o vorbă bună, un ajutor, o adresă, pentru sute de oameni care v-au trecut prin mână sau prin firul telefonului. Cred că remarcabila dvs. simplitate şi disponibilitate îi atrăgea pe toţi. Sunteţi mult mai cunoscută decât vă închipuiţi?

S.V. Da. Poate într-un fel nici nu-mi dau seama. Nu mi se pare că am făcut mare lucru. Era atât de mult de făcut şi am făcut aşa de puţin. E adevărat, casa era de multe ori plină de oameni în trecere, care aveau nevoie de un acoperiş, doar nu era să-i las în stradă, pentru mine asta era o datorie elementară, un lucru evident, o minimă solidaritate cu cei care veneau în exil. Probabil pentru tata ar fi fost la fel. Asta nu înseamnă însă că aveam viaţă socială sau un cerc de prieteni, etc. Si în fond, eu ce-am făcut ? Tata a mers cu seninătate până la sacrificiu în ajutorarea oamenilor, a salvat nişte prieteni de la înnec, a salvat pe tânarul acela în închisoare, lucru care l-a costat viaţa, a ajutat zeci de oameni în toate sensurile cuvântului. Eu?. parcă n-am făcut nimic sau o picătură, cu slabele mele puteri.

Rep : La Casa Românească printre altele, soţul dvs. şi dvs. aţi fost atât de prezenţi încât multă lume vă cunoştea şi de acolo. Printre alţii, Alexandru Ghica vă cunoştea foarte bine. El a fost oficial la OFPRA, ceea ce aţi fost dvs. pentru mulţi, în privat : primele contacte ale exilaţilor cu Franţa.

S.V. Sandu ţinea foarte mult la Charlie, la soţul meu, ei au făcut foarte mult pentru Casa Românească. Sandu a susţinut-o eroic ani de zile, ca un căpitan de navă, deşi vaporul ăsta era uneori greu de ţinut pe linia de plutire. Casa Românească a fost mutată de nu ştiu câte ori, au ars multe cărţi într-un incendiu, erau conferinţe şi expoziţii de organizat, de făcut corespondenţa, luat cotizaţiile. Eram câţiva benevoli, în general bătrâni, au ajutat mult şi unii tineri cum era Ruxandra [Guţu-Pelazza].

Rep : Ca fiică a lui Mircea Vulcănescu aţi avut ocazia să întâlniţi sau să vă apropiaţi de personalităţi din exil care-l cunoscuseră bine pe tatăl dvs., dacă n-ar fi să-i menţionez decât pe cei trei „mari” Eliade, Cioran, Ionescu?

S.V. Nu am căutat niciodată să leg neapărat astfel de relaţii. Unele întâlniri au venit singure când au venit?

Rep: Pe Monica Lovinescu o cunoaşteţi??

S.V: Eu am cunoscut-o aici, sora mea cea mică o cunoştea din România, mama Monicăi a fost profesoara ei de franceză la Regina Maria şi o iubea grozav pe Măriuca. Monica venea pe la şcoală şi uneori o înlocuia pe mama ei la predat lecţiile. Iar sora mea mai mare, Vivi, o cunoştea de la Paris, îi cunoştea bine pe toţi cei care au fost la Paris în prima perioadă a exilului din anii ´50 şi care au dus greul începutului. Monica şi Virgil aflaseră intre timp de moartea tatii, şi Ierunca scrie foarte frumos despre el. Povesteşte că el era troţkist şi şi-a schimbat crezul şi adeziunile politice ca urmare a unui adevărat şoc prilejuit de opera, viaţa, calitatea credinţei tatii. In jurnalele recente ale Monicăi şi ea are câteva pagini impresionante despre tata. Mi-aduc aminte că i-am invitat la noi la masă într-una din dăţile când a fost mama în vizită. Mama fusese colegă cu Eugen Lovinescu, tatăl Monicăi, la Liceul Mihai Viteazul şi povestea cum în recreaţie luau cafeaua împreună şi de multe ori l-a auzit spunând „acum trebuie să mă duc să telefonez Monicăi”. Ii telefona foarte des, aproape zilnic. Noi ne-am văzut din când în când aici pe la câte o întrunire sau conferinţă, Virgil i-a dat lui Charlie o colecţie întreagă de discuri, mai vorbeam la telefon, ei sunt asaltaţi de lume, ocupaţi, scriu, publică?

Rep: Cu Eliade tatăl dvs. a avut o prietenie de lungă durată, au fost animaţi de elanuri similare sub carisma lui Nae Ionescu, participau activ la Criterion, se orientau către o filozofie spirituală. Deşi instalat din 1958 la Chicago, venea des la Paris. L-aţi întâlnit vreodată ?

S.V. Pe Eliade tata l-a ajutat să ajungă în India delegându-l în locul său la Congresul YMCA ce se ţinea undeva lângă Madras în 1928. In felul acesta Eliade a putut obţine viza britanică şi beneficia de o bursă de 4 ani la Calcutta. Şi îi scria tatii de acolo, şi tata îi scria „doctore” şi mi-aduc aminte de Eliade când venea acasă, noi eram mici, mici. Dar îmi aduc aminte că apropos de literatura lui, cel puţin cea din vremea aceea, tata avea un mic zâmbet puţin ironic. Totuşi tata l-a apărat de câte ori a putut printre altele chiar apropos de o carte foarte controversată a lui Eliade -Isabel şi apele diavolului- . Si Eliade a scris despre tata în diferite rânduri, de exemplu l-a pomenit foarte frumos în Les Promesses de l?Equinoxe, Mémoire I 1907-1937 şi i-a adus un omagiu emoţionant apărut în Prodromos în 1968 (scris în 1967) [2]. L-am reîntâlnit aici la Cenaclul lui Mămăligă, „Arcade”, unde am fost şi noi de multe ori invitaţi, dar eu fiind deseori bolnavă nu prea mergeam. Când a venit Eliade m-am dus.

Rep: „Dimensiunea românească a existenţei” este răspunsul lui Mircea Vulcănescu la „Pe culmile disperării” prima carte a lui Cioran.. L-aţi cunoscut probabil pe Cioran, aţi reprodus adineaori frânturi din părerile lui asupra limbii române şi franceze într-o conversaţie telefonică cu el

S.V. Cu mine a vorbit numai româneşte! Am fost surprinsă să aud cât de vesel şi de hâtru putea să fie el la telefon, un om cu o filozofie atât de sumbră. Tot aşa m-a surprins şi că se schimba în bine către bătrâneţe. L-am văzut prima oară prin ´70, avea o figură cam crispată tenebroasă, apoi în ´84 la Sorbonna la comemorarea dcelor 80 de ani de la naşterea tatii, arăta mult mai bine iar în ´91 la expoziţia „Village dans une malle” [3] era vesel, destins, în plină formă. Expoziţia asta a răsărit ca urmare a invitaţiei făcută Irinei Nicolau să ţină o conferinţă la Casa Românească, la Paris. Ea a spus că îi este greu să conferenţieze în gol. Plecând de la ideea Irinei Nicolau că „tot românul are un ţăran la rădăcină, la origine”, fiica mea s-a gândit să ne roage pe toţi să scoatem tot ce avem românesc dintr-un fund de cufăr, de ladă. Intr-adevăr toţi aveam câte ceva. Au apărut fote, costume, icoane, marame, am primit şi nişte costume splendide de la dna. Deniau născută Sturdza, de la dna. Mirea, si alţii. Sturdza a scos tabloul strămoşului cu calpac pe cap. A fost expus şi un ilic extraordinar de frumos de la Răşinari, înflorat, cu marginile în blană de miel şi anul 1848 cusut pe el. Cioran, care e de origine din Răşinari, a lăcrămat în faţa acestui ilic. Nu mă aşteptam la această emoţie din partea lui. Cioran a scris lui Vivi, sora mea cea mare, o scrisoare grozav de frumoasă la moartea tatii.[1] Si uite în volumul ăsta e o scrisoare impresionantă, foarte poetică, scrisoarea lui Cioran către tata la apariţia „Dimensiunii româneşti a existenţei”, este poate cea care mi-a plăcut cel mai mult din corespondenţa tatii: „De multe ori în crizele de urât ale inutilităţii mele pariziene, m-am gândit la tine şi-mi spuneam : Mircea Vulcănescu ştie toate şi este totuşi un om împăcat. Tot de atâtea ori te invidiam, căznindu-mă să descopăr tocirea împăcării tale, rezistenţa ta la afurisenie. Se prea poate să fii făcut o experienţă reuşită a lui D-zeu, pe când eu, de câte ori m-am apropiat de EL, m-am rostogolit în neprielnicii, iar în biografia fiului Său m-am oprit la clipa răposării. Cât regret că istoria contemporană s-a interpus necruţător între noi, că n-am avut prilejul des să-mi îndulcesc atâtea răni cu untdelemnul duhului tău ! „[5] Eu nu am avut nevoie să am o relaţie personală strânsă cu aceşti oameni, mi-ajungea să-i simt, să fiu într-o legătură tăcută cu ei prin ce scriau despre tata.

Rep : Da. Inţeleg. Să iubiţi împreună cu alţii un acelaşi om, v-a legat probabil infinit mai mult, mai intim sufleteşte de ei decât întâlnirea în vizite mai mult sau mai puţin mondene.

SV. Cu Işta [Stefan de Fay] însă am fost prieteni mai apropiaţi, aproape ca fraţii. Ne-am regăsit aici în exil. El a stat în casa noastră la Bucureşti, tata l-a ţinut la noi acasă vreun an jumate. Işta a scris o carte superbă în care este vorba despre tata. Pentru el era un tată şi un sfânt „mio santo”.[6]

Rep : Aveţi o relaţie de prietenie şi azi ?

S .V. El acum este în sudul Franţei, nu ne-am mai văzut de mult dar avem o corespondenţă constantă, un contact telefonic permanent.

Rep : Cu Eugen Ionescu aţi avut vreun contact? Alt prieten al tatălui dvs?.

S.V: Cu fata lui m-am întâlnit de câteva ori. Pe el l-am văzut foarte puţin. Cu tata se cunoşteau bine. El e văr de-al doilea cu prima soţie a tatii. Tata l-a susţinut printre altele pentru publicarea cărţii lui, Nu. Deasemenea, când a fost numit ataşat cultural la Vichy, mama spunea că i se datora şi tatii. Una din scrisorile scrise lui de acolo este publicată în Manuscriptum[7]. Este absolut delicioasă şi scrisă cu umorul caracteristic lui Ionescu.

Rep: Odată venită aici eraţi informată despre cum evolua situaţia in România? Urmăreaţi ce se mai întimpla acolo? Aţi păstrat un contact cu ţara?

S.V: Bineînţeles. Am păstrat cu sora mea şi cu mama în primul rând, şi mergeam în fiecare an în România s-o văd pe mama, din ´76, când am devenit franţuzoiacă. Eu sufeream tot timpul că-i lăsasem pe cei din ţară, şi sufeream pentru ţară cum nu pot să spun, şi sufăr şi azi, şi când văd că toţi tinerii pleacă, dar ce poţi să le spui când tu însuţi ai plecat.

Rep: Aţi obţinut doar în ´76 naturalizarea, după 5-6 ani, deşi soţul era de origine franceză?

S.V: Da. Nouă, adică soră-mi, îi promisese secretarul de cabinet al unui ministru că, în şase luni, bărbatul meu va fi recunoscut francez. Ori, când am venit în Franţa, nu mai era nici ministrul [în functie] şi nici secretarul lui nu mai era căci de Gaulle nu mai era preşedinte de puţină vreme. Ne-am dus la minister, unde o ţaţă şi-a pus mâinile aşa în şold, şi a spus: „Vous attendrez cinq ans, comme tout le monde”, ca orice străin. Noi am căzut de sus, că am crezut că în şase luni o văd pe mama. Credeam că aici era ţara de lapte şi miere, ţara în care tot omul visa să fie în locul nostru, tot omul credea că Occidentul. Mă rog, poate într-un fel era, ştiu eu? Nu vedeai mizerie, oameni jerpeliţi pe stradă, arăta civilizat?

Rep : Copiii au reuşit să facă studii satisfăcătoare?

S.V. Băiatul a venit aici în anul bacalaureatului pe care l-a luat foarte bine. Cât a fost student a lucrat tot timpul. Lucra până la şase seara, şi la şase seara mergea la facultate, la fizică, apoi a plecat 10 ani în America unde a făcut master în Matematică şi Mecanică teoretică şi aplicată, şi a lucrat în acelaşi timp. I s-au născut şi primii doi copii în timp ce studia şi lucra, a fost foarte greu, deşi nu se plângea niciodată? Lucrează astăzi în cercetare aplicată. Fata a făcut secţia de litografie la o şcoală de „métiers du livre” foarte cunoscută aici, Estienne. Ea are mâini de aur, multă imaginaţie şi a făcut mai multe expoziţii în ultimii ani. Mi-aduc aminte, erau prin ´70 în învăţământul francez nişte d-ăştia şaizecişoptişti, ceva, vai vai !?.. ce e mai caraghios e că mulţi dintre elevii din şcoala fiicei mele erau ruşi albi, care acuma o luaseră razna complet şi făceau tot timpul greve, era moda pe atunci la studenţi. Şi ea îi întreba: dar de ce faceţi voi greve?, ei ziceau: de ce nu faci şi tu grevă?, în ţara mea nu se face grevă , eh, mai stai tu câţiva ani, şi-ai să vezi că ai să ai de ce să faci. Bon! În fine, Franţa era încă în efervescenţa ideilor din ´68 şi a continuat să fie multă vreme sub această influenţă. Nouă ne era greu să înţelegem mentalitatea asta.

Rep: Amândoi copii s-au căsătorit cu români?

S.V. Da. Si nora şi ginerele meu sunt români. Felurile în care şi-au găsit fiecare soţul/soţia sunt total diferite dar rezultatul e acelaşi, nici unul nu are o căsătorie mixtă. Fata mea, smulsă foarte copil din ţara ei, a avut nevoie de câţiva ani să-şi găsească identitatea, a avut o perioadă lungă de dezorientare, nici nu ştiam ce să fac, mi-a venit ideea s-o trimitem în România, să-şi revadă ţara, i-a făcut bine contactul acesta, s-a dus pe la vreo 18 ani. Acolo a întâlnit o căldură pe care nu o cunoştea aici, de care avea nevoie, şi-a regăsit şi prietenii din copilărie. Acolo şi-a găsit şi soţul de altfel.

Rep: Si dvs. cum vă simţeaţi când mergeaţi în România?

S.V: Si eu simţeam acelaşi lucru, o căldură, parcă o lumină cunoscută, de câte ori mă întorceam în ţară, chit că avionul ateriza pe întuneric şi veneau ăia cu lămpi ca de mineri să lumineze pistele din aeroport, în timp ce Orly-ul era iluminat a giorno.

Rep: Când vorbiţi de „căldură”, care din aspectele ei vă lipsea cel mai mult?

S.V: Cum să spun? când ajungeam acolo, chit că era beznă, că era zbârnâitoarea aia care îţi aducea bagajele într-un hal fără de hal?eu ? simţeam o cădură clandestină, în aer era ceva ce aici n-aveam deloc. Erau încă mulţi prieteni, mai era sora mea cea mică, mama?chit că eu, drept să spun, am fost mai apropiată de tata decât de mama. Pe ea o admiram pentru tăria ei de caracter ieşită din comun. În orice caz, mă simţeam acasă, chit că n-aveam unde să stau la mama şi stăteam la sora mea ; cänd eram însă la mama în vizită, seara nu-mi dădea drumul să plec, ştia că-i periculos să traversez grădina facultăţii de Medicină că pe acolo se ascundeau tot felul de ţigani, erau şi crime, şi îmi spunea: mai stai, mai stai.

Rep: Ii puteaţi ajuta de aici pe cei rămaşi acolo ? Trimiteaţi pachete ? Era o vreme când se opreau multe sau tot la vamă.

S.V: Trimiteam când aveam ocazia prin cineva. Eu mă duceam întotdeauna cu bani ascunşi şi dacă puteam, (într-o vreme se mai putea) şi cu mâncare. În primul rând, îmi cereau supe şi supe le duceam, dar am găsit supele păstrate ca sfintele moaşte prin dulapuri, în fine, când puteam să le duc o friptură gata făcută de aici, de mine, aia trebuia mâncată, n-o mai puteau ascunde în dulap. În orice caz, copiii îmi ziceau: când vii tu, se umple răcitorul Şi pe urmă erau magazine unde puteam să merg să cumpăr cu dolari, cu franci. Lor nu le puteam lăsa bani, n-aveau dreptul să ţină la ei nici un fel de valută străină şi să cumpere din aceste magazine. Dar ce era luna în care stăteam eu faţă de restul anului? O dată, când venise în România moda cu blănurile artificiale, le-am trimis o imitaţie de vizon destul de reuşită, nu fusese ieftină nici aici pentru mijloacele noastre. Ei bine, le-a fost milă s-o vândă, au zis ba soră-mea: poart-o tu, mamă, că n-ai cu ce să te-mbraci, ba mama : poart-o tu, că-ţi şade bine, şi tot aşa a rămas nepurtată să nu se strice şi nevândută. Am găsit-o tot în dulap.

Rep: Sora cea mică cu familia ei şi mama dvs. au rămas acolo până-n ziua de azi?

S.V: Copiii surorii mele au venit aici într-un târziu. Si sora şi mama mea au venit în vizită aici dar n-au rămas. Mama a murit în 1987 la 90 de ani. Nu mai vedea, avea trei boli de ochi. Şi la urmă, o luase soră-mea cu forţa la ea, pentru că nu mai avea lemne, nu mai avea cărbuni, nu se mai găsea nimic? Şi la soră-mea, de bine, de rău, era încropită o gospodărie în Balta Albă. Mama credea, nevăzând, că sora mea dă tot ce are mai bun de mâncare copiilor ei şi că ei nu-i dă decât lucruri proaste. Şi visa să mănânce un ou pe zi, şi nu credea că nu există. Ori a venit cineva la ele în vizită care a spus: de patru luni n-am văzut un ou în tot Bucureştiul acesta. Şi atunci i s-a deschis mamii capul, şi a înţeles că nu era aşa cum credea ea, şi i-a intrat în cap că ea mănâncă mâncarea copiilor şi n-a mai vrut să mănânce, era şi foarte slabă şi n-a mâncat pur şi simplu, s-a lăsat să moară de foame, de inaniţie. Sora mea vroia să-i deschidă gura cu forţa.

Rep : Soţul dvs. mergea sau mai merge în România ?

S.V. Da, s-a dus şi merge regulat şi acuma. Eu nu mai pot.

Rep : Si copiii dvs.?

S.V. Fata n-a putut merge până la 18 ani. Apoi a mai fost de câteva ori. Băiatul a devenit francez înaintea noastră, avea bacalaureatul francez şi doi ani de studii universitare drept care legea de atunci permitea să fii naturalizat. A plecat imediat în România, la începutul anilor ´70. Şi dormea pe mese în piaţă, era vară, nu mai era voie să stai la oameni.

Rep: Da, într-adevăr a apărut atunci acea lege teribilă care cerea să anunţi la miliţie chiar rudele de gradul unu, iar dacă nu erai rudă, nu puteai găzdui nici un străin.

S.V: Aşa. Că altfel plăteau amenzi de 5000 de lei, care era foarte mult pe vremea aia, era enorm.

Rep: Şi deci nu stătea nici la bunica lui?

S.V: Nu. Se ducea în vizită, dar nu stătea. Nimeni nu ştia unde stă. Se pare că-şi luase un loc la un camping, dar dormea pe mese în piaţă, era încă foarte tânăr şi plin de aventuri. După ce a sosit în Franţa, el stătea la el în odaie, nu vroia să vadă Parisul, nu vroia să vadă nimic, îşi trăgea obloanele, scrisese pe uşă „Cortina de Fier”, şi scria prietenului lui kilograme de scrisori.

Rep: Pare că a suferit mult

S.V: Enorm ! El a vrut să lucreze în hale, îmi spunea, să-şi cumpere un bilet şi să se întoarcă. Eu i-am zis: „măi, şi Făt-Frumos a plecat în lume cu calul, şi pe urmă s-a întors şi a devenit împărat la el acasă sau, în fine, s-a întors acasă, după ce a trecut însă prin încercările vieţii“

Rep: Deci încercaţi să-i spuneţi că nu-i momentul. Ce era dureros, faptul că îşi lăsase în spate prietenii?

S.V: Pentru că-şi iubea ţara. Apucase să-şi facă şi nişte prieteni foarte buni, cu care mergea pe munţi, pretenii pe care ţi-i faci la 17 ani.

Rep: Dorea să voteze, voia să se implice în vreun fel şi în viaţa Franţei?

SV: Deloc.

Rep: Se ducea des în România?

S.V: De câte ori putea. Ce l-a şocat este că până şi unul dintre prietenii buni i-a cerut să îi aducă blugi dar doar Levi´s, nu orice, şi ochelari Ray Ban şi altele… N-avea el – săracul, câştiga puţin… – şi dacă ar fi avut, i-ar fi dat. El nu prea concepea chestiile astea, aceste snobisme. Dar mă rog, i-a dus blugi şi ce-a mai putut.

Rep: Se informa, urmărea presa în Franţa?

S.V: Bine, adevărul e că se şi prefăcea că nu-l interesează!

Rep: Viaţa franceză?

S.V: Da. Se prefăcea că nu-l interesează Versailles, că nu-l interesează aia, ailaltă. Pe urmă, am descoperit că văzuse şi Louvre, şi toate le ştia foarte bine.

Rep: Deci era un refuz doar afişat?

S.V: Era un refuz aproape afişat. După ce a fost însă în America, unde atâta voise să se ducă –că se învaţă mult mai simplu, şi mai bine, ceea ce se pare că e adevărat, că ăia sunt mult mai clari în expuneri–… după aceea deci, era în sfärşit foarte doritor să se întoarcă în Franţa.

Rep: Dvs. aţi fost în America?

SV.: Da, m-am dus destul de mult la început, i-am ajutat cu copii mici, căci amândoi lucrau.

Rep: Citiţi cărţi, ziare româneşti?

S.V: Citeam „Lupta”, care era cea mai citită revistă a exilului de aici. Acum citesc „22” când am ocazia. Cât despre cărţi citesc şi în franceză şi în română. Primesc multe cărţi din România dar recitesc cu plăcere şi unele cărţi din bibliotecă care mi-au plăcut pe vremuri.

Rep.: Aveţi câteva exemple de cărţi care vă stau aproape de pat ?

SV.: Eminescu, fabulele lui La Fontaine, pe care le recit !, Rabelais, Montaigne, Au plaisir de Dieu d?Ormesson, Talmeş balmeş de etnografie şi Haide bre de Irina Nicolau, cartea lui Grigore Bărgăoanu despre Lipatti? Imi plac mult şi scrierile religioase, dealtfel ştiu liturghia aproape pe dinafară, de abia acum parcă încep s-o înţeleg?

Rep: Ce ştiu nepoţii dvs. despre tatăl dvs. ? Au citit ceva ? Le povestiţi dvs ? Ce le transmiteţi din această prezenţă rămasă atât de intensă în gândurile dvs. ?.

S.V: Copiilor mei le-am dat toate cărţile tatii care au fost publicate în România şi ce-au scris alţii despre el. Bineînţeles că nepoţilor în primul rând le-am povestit. Apoi nepoatele mele mai mari au fost şi la remarcabila conferinţă ţinută acum vreo 3 ani de Stefan de Fay despre tata la Casa Românească. La Crăciun, nepoţii montează şi joacă Vicleimul scris de tata –cuvânt care vine de la Betlehem — o piesă religioasă ţărănească (se mai chema Irozii), în costume. Este sărbătoarea noastră familială de la care nu lipseşte niciodată nimeni. Tin foarte mult la această tradiţie. Băiatul ştie şi a auzit povestite toate de la mine. A reţinut tot, a înţeles totul de când era mic. Acum îi învaţă şi le povesteşte şi el copiilor lui. Are patru copii. Fata mea are şi ea o fată. Toţi nepoţii vorbesc româneşte. Fata fetei mele care a fost de mai multe ori în România, vara asta a venit cu impresii foarte mature despre România pe care o priveşte atent şi cu mult spirit de observaţie. Mi-ar place ca nepoţii să se intereseze mai mult de istoria şi de literatura română, să-şi cunoască mai bine rădăcinile.

Rep: Faceţi o bucătarie pur românească sau şi franţuzească?

S.V: Românească. Poate două, trei lucruri să fi învăţat şi eu din bucătăria de aici în anii ăştia?

Rep: Care vă sunt preferinţele?

S.V: Mămăliguţă cu pasiune, plângeam la mămăliguţă… Deci mămăliguţă cu brânză şi smântână, ochiuri, chestii d-astea, ardei umpluţi, şi de Crăciun nu lipseau sarmalele, cozonaci cu nuci de Paşti, ouă roşii, ceea ce aici nu vezi nicăieri. Era musai să colorăm ouă roşii.

Rep: La Biserica Română vă duceţi?

S.V: Mai ales în ultima vreme, regulat, de când e Mitropolitul Iosif, în sfârşit un om deosebit, are şi inteligenţă şi evlavie, are har, însă eu din păcate acum nu mai pot să umblu şi biserica e departe. Mă duceam şi la biserica catolică de aici de lângă mine, pentru că mama săraca, deşi nu mai prea putea merge, până-n capul străzii tot reuşea să ajungă şi întotdeauna îmi spunea: bisericile noastre [ortodoxă şi catolică] sunt surori. Asta de aici e o bisericuţă mică, care a fost începută ca şi Notre Dame, tot de Pierre de Montreuil, dar a ars, şi a fost refăcută şi e foarte frumoasă ? Se pare că ar mai fi singura biserică din Paris cu cimitirul ei.

Rep: Dvs. votaţi în Franţa?

S.V: O dată am votat, ca să nu zic că n-am pus şi eu ceva acolo.

Rep: Şi soţul dumneavoastră?

S.V: Da. El da. Eu nu prea sunt cu politica, eu votez la Dumnezeu.

Rep: Şi la alegerile în România votaţi?

S.V: N-am dreptul.

Rep: Da, pentru că nu mai aveţi cetăţenie.

S.V: Păi, da. Şi am vrut pe vremea lui Constantinescu să mă duc să-mi reiau naţionalitatea română, dar, ce schimbam? Nu schimbam nimic.

Rep: Staţi de aproape 30 de ani în acelaşi bloc, acelaşi cartier; de-a lungul anilor aţi avut ocazia să cunoaşteţi mai bine vreun vecin, sau să vă faceţi prieteni francezi?

S.V: Nu prea. Am fost bolnavă foarte multă vreme, e foarte greu. De pildă, mă uit aici în bloc, sunt oameni care se cunosc, se sărută, se năşesc, dar… e totuşi altceva. Eu am avut întotdeanua senzaţia asta, că francezii nu pot înţelege ceea ce n-au trăit.

Rep: Dar de unde vine senzaţia asta de neînţelegere ?

S.V: Nu îi interesează. Ca să înţelegi trebuie să vrei cu adevărat, să te intereseze. Fata vărului meu primar a făcut aici un master în istorie, despre relaţiile diplomatice ale României cu Franţa în timpul anilor comunismului şi i s-a dat dreptul să cerceteze şi documentele de la Quai d?Orsay.

Profesorul a fost întotdeauna foarte drăguţ cu ea şi i-a spus: nu e nevoie să scrii numai ce scrie în carte, scrie şi părerile dumitale. Şi ea a început prin a scrie: ţin foarte mult la această lucrare, deoarece am mai mulţi membri ai familiei care au suferit de pe urma comunismului, tatăl ei fusese mulţi ani în închisoare. A arătat în lucrarea ei că aici se ştiau de toate, şi că nimeni nu lua nici o măsură. Şi atunci o profesoară [din juriu] a început să spună: ? Ah, vous voulez régler tous vos probl?mes avec les Français ?. Şi zice: ? moi, je connais quelqu?un qui a été en Sibérie et qui a été au Goulag et ça lui a tr?s bien réussi ?. Şi fata zice: ? îmi venea să-i spun : madame, si ça lui a tr?s bien réussi, allez vous refaire une beauté l?-bas ?, dar zice: ? mi-era frică că nu iau teza ?. În orice caz a tradus-o, şi a publicat-o în România.

Rep: Deci este sau a fost în mare măsură o lipsă de înţelegere politică, înainte de toate? Adică o opacitate în raport cu experienţa ţărilor din Est? Noţiunea de „holocaust roşu” este încă ininteligibilă, inacceptabilă?

S.V: Da. Ăştia una şi bună o ţin. Numai războiul şi ocupaţia germană a fost tragedia, restul nu i-a interesat. Iar uneori nici n-au crezut, cum a fost de pildă experimentul Piteşti şi altele din Le livre noir du communisme de Courtois. Prima reacţie a unei părţi din presă a fost : ? C?est impossible. C?est pas vrai ?.

Rep: Monica Lovinescu, dar şi exilaţi din alte ţări din est spun asta, povesteşte cât de greu de purtat era stigmatul acesta, al exilatului din est, pentru cei veniţi în anii 40-50. Mulţi intelectuali de stânga în frunte cu Sartre îi vedeau ca pe nişte fascişti din est, în sensul că cine pleca de acolo, nu putea să fie decât un fascist în ochii lor, un reacţionar înrăit. Si după ´68-ul intelectual-stângist a mai fost un val. Aţi întâlnit această atitudine ?

S.V: Nu prea aveam eu ocazii să am discuţii politice cu francezi. Dar am vorbit cu portăreasa… eu sunt un om care, nu ştiu cum să spun, poate că e o prostie, nu umblu neapărat după cei mai sus puşi… Aveam o portăreasă foarte drăguţă. Ea ştia că nu o duceam grozav aici şi că în România fusese foarte greu dar când i-am povestit mai pe larg, mi-a spus: nous ne pouvons pas oublier, pendant 4 ans nous avons eu faim. Acei 4 ani şi gata, tot la acei 4 ani revin toţi ? [anii Ocupaţiei germane din timpul celui de-al II-lea război mondial]. Dacă francezilor le-a fost 4 ani foame, restul nu contează… Acuma nu sunt toţi aşa, nu sunt toţi încuiaţi. Alţii sunt foarte drăguţi, am cunoscut o franţuzoaică care a adăpostit la ea nu ştiu câţi românaşi d-ăştia tineri… Are un nume englezesc, şi cred că e de familie foarte bună, însă cred că a fost ostracizată, pentru că are un copil negru şi nu e căsătorită, şi probabil de-aia e aşa drăguţă cu toţi cei care vin şiau şi ei greutăţi. Însă are acest stereotip, un fel de a vorbi, rămas din ´68, ştii, je suis concernée par, nişte ticuri verbale care pe mine mă… nu pot să am comunicare, sună ca clişeele unui program. Dar eu o admir, îi mulţumesc că a făcut tot ce-a făcut pentru copiii ăştia români care mâncau la ea, găseau un acoperiş.

Rep: Cum credeţi că cineva poate fi un bun român în exil?

S.V.: Să încercăm să păstrăm valorile noastre culturale, patrimoniul, etc. … Să mişcăm un deget. Uite, când a dărâmat Ceauşescu cartiere întregi, biserici, etc. a fost măcar Bubi Gane, nepotul lui Gane, ştii pe autorul cărţii, „Trecute vieţi”. Bubi Gane era cam trăsnit de felul lui, dar a făcut un lucru foarte mare, a început să facă proteste şi la UNESCO şi peste tot, a făcut şi expoziţii când a fost dărâmată mănăstirea Văcăreşti, care se pare că era un monument unic în Europa, şi am cumpărat toţi un poster cu mănăstirea dărâmată, în fine, UNESCO s-a mişcat atunci puţin… În orice caz, el adunase foarte multe dovezi, fotografii, biserici dărâmate, Sfânta Vineri şi mă rog, a făcut manifestaţii. Aici s-a făcut o expoziţie?

Rep: În ce an?

S.V: Nu mai ştiu exact, ´85. Când au fost dărâmările. În fine, [Gane] a făcut un cancer şi a murit. Au rămas fotografiile bisericilor întregi şi dărâmate, case, au fost oameni care au fotografiat şi au trimis [fotografiile] ? Dar nu s-a mai mişcat un deget de atunci. Apare câte unul aşa, o picătură într-un ocean. Sunt aici, cum zicea mama, francezi care trăiesc în castele, în case vechi, se ţin corespondenţe de zeci şi sute de ani, se păstrează, la noi totul se distruge, ba turcii, ba ruşii, ba nemţii, ba ăia, ba ăia, noi nu putem să ne creăm o cultură şi să ne-o păstrăm?

Rep : Mircea Vulcănescu, nota un fenomen misterios, spunea ,eu cred că dacă ar năvăli alte neamuri şi s-ar aşeza aici, la noi, după câteva secole ar deveni şi ei români. Există poate în spaţiul românesc mai degrabă o vocaţie a absorbţiei, a integrării, o cultură receptivă care proceseaza eficace o multitudine de aporturi exterioare. Mulţi români par să trăiască un adevărat malaise referitor la faptul că valorile culturale româneşti nu se exportă în coduri uşor recognoscibile, nu se publicitează cu un schelet tare, monolitic. Aud deseori, nu suntem cunoscuţi, sau suntem prost cunoscuţi, de alţii. Există poate forme de creativitate şi inteligenţă, un specific, un şarm cultural românesc care se manifestă/consumă în acel spaţiu şi nu e lesne transferabil în afara lui, în special în spaţiul european occidental. Trebuie să-i forţăm intrarea în Europa. Să contribuim la o necesară codificare a lui ca, buni români, migranţi. Mi-am pus de mai multe ori întrebarea aceasta.

S.V. Trebuie să rămâi totuşi patriot, în România şi în afară, nu ? Să faci ce se poate pentru neamul tău, să cultivi aspectele lui bune. Eu am văzut că după ce a fost chestia cu Ceauşescu şi cu… cum se cheamă… Cântarea României, cuvântul patriot , anumite cuvinte şi-au pierdut complet valoarea… Ţi-e ruşine să mai zici. Mie nu mi-e ruşine, dar mă dezgustă când văd că altora le e ruşine, adică unde am ajuns. Ce suntem ? Nu mai suntem nimic. Tata, în Dimensiunea românească a existenţei spune: fiecare neam se va înfăţişa lui Dumnezeu cu ce are mai bun în el. Binenţeles că suntem un amestec în fond, dacă stăm să ne uităm câţi au trecut peste noi, şi în plus internaţionalismul actual, mondializarea, turteşte, nivelează şi e un fel de tăvălug. Aud că cehii, polonezii, şi mai ales ungurii sunt mult mai dârzi în a-şi păstra şi a-şi face cunoscute valorile culturale.

Rep. : Credeţi că în contextul european de astăzi pot apărea relativ uşor personalităţi care să reprezinte România în străinătate cu o carismă şi o voce la fel de convingătoare ca cea a unei Elena Văcărescu pe vremuri, mătuşa dvs.?

SV. : Eu văd că se ridică o generaţie de oameni foarte tineri azi care pare capabilă să exprime valorile româneşti în lume. Sper să poată realiza acest lucru.

Rep. : Ne puteti spune câteva cuvinte despre Elena Văcărescu văzută din interiorul familiei ?

SV. : Stiam povestea logodnei ei cu Ferdinand, cum au fost văzuţi de Maica Stareţă când s-au sărutat şi ce a decurs. Elencuţa (Elena Văcărescu] era domnişoara de onoare preferată a reginei, Carmen Silva a insistat enorm ca ea să se căsătorească cu Ferdinand care o iubea foarte mult. Dar constituţia prevedea ca regina României să fie de origine străină. Elena Văcărescu a trebuit să se exileze, şi cu ea s-a exilat şi Carmen Silva pentru o vreme destul de îndelungată. Când am cunoscut-o eram mică. Dar desigurse vorbea mult de ea în casă. Tata petrecea o bună parte din timp cu ea când mergea la Paris şi o aprecia foarte mult. Ea trăia acolo cu sora mai mare a mamii, Niniche. Pe vremea ei înflăcăra mulţimile, era deşteaptă, cultivată, ghiduşă, foarte patrioată şi o foarte bună oratoare ceea ce făcea ca la Liga Naţiunilor, unde era reprezentanta României cu Titulescu, să fie ascultată cu entuziasm. Au rămas în memoriile ei mărturii despre Leconte de Lisle, Clémenceau, Paul Valéry (cu care a făcut o serie de conferinţe în Franţa), etc. Era foarte generoasă, susţinea tinerele talente, românii la Paris găseau mereu un sprijin în ea, printre ei Basil Munteanu care i-a devenit secretar literar. Scria poezii când era tânără, în copilărie juca la hore cu ţăranii? Conacul şi parcul de la Văcăreşti le-a lăsat Academiei pentru tinerii studenţi săraci să-şi petreacă vacanţele acolo. Nu ştiu ce soartă are acest conac acum.

Rep : Mi se pare că a scris numai în franceză, nu ?

SV. : Eminescu se pare că a strigat : nu se poate ! când a aflat că o fată tânără din neamul Văcăreştilor, cu Ienăchiţă Văcărescu strămoş direct, scrie poeme în franceză. A zis : aduceţi-o aici s-o învăţăm româneşte. Ea vorbea perfect româneşte dar scria în franceză.

Rep : Văd că tot la poezii am ajuns. Cu cele recitate de tatăl dvs. în copilărie începuse această întâlnire a noastră de astăzi? Vă propun deci să încheiem cu câteva poezii, câteva rânduri care vă sunt dragi? Voi cita mai întâi o strofă din poezia lui Charles Péguy ? Rugă Fecioarei ?, poezie pe care tatăl dvs. o purta mereu în buzunarul de la piept şi pe care o ştiţi pe dinafară, mi-aţi recitat-o la un moment dat astăzi, pare să fie o poezie de excepţie în memoria dvs.

Pentru ca jalea lumii să o primim în piept

Si din nevoia cruntă de a nu te şti ferit

De a trage unde-i greul chiar dacă e cumplit

Si de a primi şi răul întreg precum e drept. ?

Rep : Apoi delicioasa „Fabula pentru Sandra”, pe care Mircea Vulcănescu a scris-o pentru copilul Sandra Vulcănescu şi i-o spunea cu ea pe genunchii lui?

Patru crocodili în somn
Bat la poarta unui domn.
Domnul poarta a deschis
Crocodililor în vis.
Până când s-a deşteptat
Crocodilii l-au mâncat.
Morala :
Când visezi astfel de vise
Nu deschide porţi închise.

SV : Când am văzut cum s-au terminat lucrurile pt el, mi-am dat seama că această poezie a fost ca un fel de premoniţiune. Mă refer la arestarea lui.

Rep : Las la urmă câteva versuri dintr-una din poeziile scrise de dvs. pe care vă mulţumesc că aţi acceptat să le reproduc aici. In ele citesc nostalgia cuvintelor calde de odinioară din familie, cuvintelor rostite între dvs. şi tatăl dvs. curmate prea timpuriu , amintiri rămase încarnate în cuvinte-? poame ? într-o grădină pe care o veţi regăsi dincolo de această viaţă, paşind pragul ei.

Grădina Vorbelor

Flori se îmbină cu surâsuri
Cântări se-nalţă din abisuri
Acolo unde orice pas
In urmă şi-a aflat popas
Si unde fiecare glas
Desprins de lume a rămas
mărturisit

Acolo-s vorbele cântate
Lacrimi, sunete, nestemate
Ca poame-n crengi stau atârnate
Acolo-s cântecele toate
ce le-am iubit.

Rep : Vă mulţumesc, Doamna Sandra Vulcănescu, pentru această zi deosebită, în care am făcut cu dvs. o adevărată călătorie prin 70 de ani de istorie, de amintiri, migrând de la est la vest şi cu gândul înapoi la est, la această Românie mereu prezentă într-un fel sau altul în viaţa dvs. -cu siguranţă şi într-a mea.

Scrisoare adresată de Emil Cioran Doamnei Viorica Vulcănescu

back înapoi

Paris, le 20 janvier 1968
Chere Madame,
Dans les Récits Hassidiques, il est dit de Baal-Shem-Tov : « Alors que les âmes étaient toutes en Adam, à l’heure oú celui-ci s’approcha de l’Arbre de la Science, l’âme de Baal-Shem-Tov s’échappa et ainsi ne mangea point du fruit de l’Arbre ».
Plus je pense à votre père, plus il m’apparaît qu’il était, lui aussi, une exception vertigineuse, qu’il devait également avoir éludé par quelque miracle notre commune malédiction. Il peut sembler insensé d’affirmer, à propos d’un esprit véritablement universel, qu’il n’avait pas goûté au fruit maudit. Cela doit être vrai pourtant, car son savoir prodigieux était doublé d’une pureté telle que je n’en ai jamais rencontré de semblable. Le péché originel, évident en nous tous, n’était pas visible en lui, en lui qui était si bien en chair et en qui, paradoxe merveilleux, s’abritait l’évadé d’une icône. Qu’il parlât Finances ou Théologie, il émanait de lui une puissance et une lumière qu’il ne m’appartient pas de définir. Je ne veux pas faire de votre père un saint mais il l’était en quelque sorte. Songez que lui, entouré d’auteurs, n’a jamais aspiré à en être un, que la volonté d’avoir un nom lui semblait inconcevable, qu’il ne fut à aucun moment séduit par la gloire, cette tentation de l’homme déchu et qui ronge tous les mortels, sauf quelques isolés qui ont retrouvé l’innocence aux extrémités de l’esprit. Je ne pense pas qu’il ait jamais été effleuré par l’idée malsaine d’être un incompris ; il ne jalousait et ne haïssait personne : hostile à la possibilité même de se faire valoir, il ne s’évertuait pas à être, il était. Un jour que, dans un accès de fureur contre ce que j’appelais alors « notre néant natal », je lui disais que nous n’avions pas été capable de produire un seul saint, il me répondit avec son aménité coutumière qui, cette fois-là, trahissait quelque véhémence : « Vous auriez dû voir cette vieille que j’ai connue dans un village perdu et qui, à force de prosternations et de prières, avit marqué de ses genoux le sol de sa chaumière . La sainteté véritable n’a pas besoin de se montrer et d’être reconnue. »
Nous n’étions pratiquement jamais d’accord sur le rôle dévolu à notre pays, auquel, par masochisme ou Dieu sait quoi, je me plaisais à ne reconnaître aucun mérite ni aucune chance. Pour moi, la donnée essentielle, le concept roumain par excellence était celui de « nenoroc ». J’y faisais allusion en toute rencontre, avec une insistance dont votre père ne pouvais pas me savoir gré. Je revins à la charge, dans une lettre, la dernière que je lui écrivis pour le remercier d’une étude qu’il m’avait dédiée et oú il citait force locutions autochtones chargées de sens et de sagesse, mais oú, lui disais-je, il avait omis la plus importante, la plus révélatrice : « N-a fost să fie » — dans laquelle je voyais le résumé, la formule, l’emblème de notre destinée.
Dans ce débat oú nos thèses s’affrontaient, maintenant je ne suis plus si sûr, avec le recul, d’avoir eu raison. Souffrir jusqu’au tourment à cause de l’insignifiance historique de son pays est une infirmité de littérateur, un vice de scribe. Mircea Vulcănescu, nullement exposé à ces faiblesses, n’appréciait, lui, que les valeurs intrinsèques : que son pays, ou que lui-même, existât ou non aux yeux des autres, cela ne comptait guère pour lui. Et parce qu’il était si étranger à cet orgueil de mauvais aloi, vous comprendrez aisément pourquoi, à aucun moment, je ne l’ai vu amer et crispé. Comme il vivait chaque instant intégralement, tout ce dont il parlait devenait un univers. Son extraordinaire vitalité transfigurait et les problèmes et les paysages. J’ai visité souvent le Parc de Versailles, mais je ne l’ai vu réellement qu’une seule fois, de façon définitive, inoubliable, avant la guerre, lorsque votre père nous expliquait, à Wendy et à Dinu Noica, et à moi-même, que le jardin que nous contemplions du haut de la terrasse était conçu comme une monade, une monade paradoxalement munie d’une fenêtre, d’une seule, cet intervalle qu’on aperçoit au bout, entre deux peupliers, par oú, de cet espace clos, on rejoint l’infini. C’était avec ferveur savante qu’il nous révélait ce monde parfait, marqué neanmoins par une faille métaphysique ; il nous faisait, aurait-on dit, la théorie du paradis, duquel sans doute sa mémoire, plus vive que toute autre, gardait une empreinte nette. Par quelque côté, j’en avais la certitude, il nous échappait toujours ; c’est ce que j’aimais en lui. Impossible de le cerner, de soutenir qu’il était ceci ou cela. Philosophe, il le fut, point de doute. En même temps, il était bien mieux qu’un philosophe. Il était miraculeusement n’importe quoi. Il n’y a pas de sujet qu’il ne traitât avec empressement et minutie. Quelle ne fut pas ma stupéfaction quand il m’apprit un jour qu’il venait d’écrire, pour je ne sais quelle encyclopédie, un texte long et détaillé sur la première guerre mondiale! Il y avait consacré des mois et des mois, sans le sentiment d’avoir perdu son temps ou d’avoir abordé un secteur extérieur, indigne de lui. Jamais il ne s’abaissait au regret, tel me paraissait être son secret, secret que, je vous avoue, je souhaitais tant pouvoir lui dérober. « Le refus indéfini d’être quoi que ce soit », non, il n’aurait pas souscrit à la devise de Valéry ; la sienne eût été plutôt : « L’acceptation indéfinie d’être n’importe quoi, d’être tout », l’acceptation ou, si vous voulez, la joie. Je ne puis imaginer votre père dans le désespoir. Mais d’un autre côté, il me semble difficile de croire qu’il n’en ait pas connu les affres. Lui, si ouvert, si préparé à comprendre tout, il n’était cependant pas voué par nature à concevoir l’enfer, encore moins à y descendre. Ce que je tiens à vous dire, c’est que de tous les esprits que j’ai aimés et admirés, aucun ne m’a laissé, autant que votre père, un souvenir aussi fortifiant: il me suffit de me rappeler son image, bouleversante de clarté, pour que soudain je trouve un sens à l’insanité d’être et que je me réconcilie avec l’ici-bas.

Emil Cioran

Traducere:

Stimată Doamnă,
În Istorisirile Hasidice, se spune despre Baal-Şem-Tov: « Aşa cum sufletele erau toate în Adam, în momentul în care acesta s-a apropiat de Copacul Cunoaşterii, sufletul lui Baal-Şem-Tov s-a eliberat şi astfel n-a mâncat deloc din fructele Copacului ».
Cu cât ma găndesc mai mult la tatăl dumneavoastră, cu atât mai mult mi se pare că era, el însuşi, o excepţie uluitoare, care trebuie că evitase de asemenea printr-un miracol blestemul nostru comun. Poate părea fără sens să afirmi, cu privire la un spirit cu adevărat universal, că nu gustase din fructul blestemat. Acesta trebuie să fi fost totuşi adevărul, întrucât cunoaşterea sa prodigioasă era dublată de o asemenea puritate cum n-am mai întâlnit niciodată. Păcatul originar, atât de evident în noi toţi, nu era deloc vizibil în el, în el care era destul de împlinit şi în care, minunat paradox, se adăpostea evadatul dintr-o icoană. Fie că vorbea despre Finanţe sau Teologie, din el emanau o putere şi o lumină ale căror definire nu-mi aparţine. Nu vreau să fac din tatăl dumneavoastră un sfânt, dar el era oarecum astfel. Luaţi în considerare că el, înconjurat de scriitori, n-a avut asemenea aspiraţii, că dorinţa de a avea un renume i se părea de neconceput, că nu a fost în niciun moment sedus de glorie, acea tentaţie a omului decăzut si care îi roade pe toţi muritorii, cu excepţia acelor câteva cazuri izolate care şi-au regăsit inocenţa la extremităţile spiritului. Nu cred că a înmugurit vreodată în el nesănătoasa idee de a fi un neînţeles ; el nu era invidios şi nu ura pe nimeni : respingea chiar posibilitatea de a fi demn de aşa ceva, el nu s-a străduit să fie, el a fost. Într-o zi când, într-un acces de furie contra a ceea ce eu denumeam « nimicnicia noastră nativă », i-am spus că noi n-am fost capabili să producem măcar un sfânt, el mi-a răspuns cu obişnuita sa curtoazie care, atunci, trăda o oarecare vehemenţă : « Trebuia s-o fi văzut pe această bătrână pe care am cunoscut-o într-un sat uitat şi care, după atâtea mătănii şi rugăciuni, marcase podeaua colibei cu urmele genunchilor săi. Adevărata sfinţenie nu are nevoie să se arate şi să fie recunoscută. »
Noi n-am fost practic niciodată de acord asupra rolului legitim al ţării noastre, căreia, din masochism sau Dumnezeu ştie de ce, mi-a plăcut să nu-i recunosc niciun merit sau şansă. Pentru mine, datul esenţial, conceptul românesc prin excelenţă era acela de « nenoroc ». La acesta mă refeream la toate întâlnirile, cu o insistenţă pe care tatăl dumneavoastră nu mi-o putea bănui ca fiind voită. Am revenit la atac, într-o scrisoare, ultima pe care i-am scris-o ca să-i mulţumesc pentru un studiu pe care mi-l dedicase şi în care cita expresii de rezistenţă autohtone încărcate de sens şi de înţelepciune, dar în care, i-am spus, o omisese pe cea mai importantă, cea mai revelatoare : « N-a fost să fie » — în care eu vedeam rezumatul, formula, emblema destinului nostru.
În această dezbatere în care teoriile noastre s-au confruntat, acum nu mai sunt atât de sigur, în retrospectivă, că am avut dreptate. Suferinţa pâna la turment din cauza lipsei de importanţă istorică a propriei ţări este o infirmitate de literator, un viciu de scrib. Mircea Vulcănescu, deloc expus la asemenea slăbiciuni, nu aprecia, el, decât valorile intrinseci : fie că ţara lui, sau el însuşi, exista sau nu în ochii altora, aceasta nu conta decât pentru el. Şi pentru că era atât de străin de această mândrie nesănătoasă, înţelegeţi cu uşurinţă de ce, în niciun moment, nu l-am văzut trist sau încordat. Întrucât trăia fiecare moment pe deplin, orice era subiect de discuţie devenea un univers. Vitalitatea sa extraordinară transfigura atât problemele cât şi peisajele. Am vizitat ades Parcul Versailles, dar nu l-am văzut cu adevărat decât o singură dată, într-un mod definitiv, de neuitat, înainte de război, când tatăl dumneavoastră ne explica, lui Wendy şi lui Dinu Noica, şi mie însumi, că grădina pe care o admiram din înălţimea terasei era concepută ca o monadă, o monadă dotată paradoxal cu o fereastră, una singură, acest interval care se observa la capăt, între doi plopi, prin care, din acest spaţiu închis, se putea întâlni infinitul. Cu o fervoare savantă ne-a dezvăluit această lume perfectă, marcată totuşi de o ruptură metafizică ; el ne făcea, care va să zică, teoria paradisului, din care fără îndoială memoria sa, mai vie decât oricare alta, păstra o amprentă clară. Într-un fel, eram sigur, ne scăpa mereu ; este ceea ce iubeam la el. Imposibil de identificat, de susţinut că era aşa sau altfel. Filozof, el a fost, nu încape îndoială. În acelaşi timp, el era mult mai mult decât un filozof. El era în mod miraculos orice. Nu există subiect pe care să nu-l trateze cu promptitudine şi rigoare. Nu mică mi-a fost mirarea când mi-a spus într-o zi că tocmai scrisese, pentru nu ştiu ce enciclopedir, un text lung si detaliat despre primul război mondial! El a consacrat luni după luni, fără a avea sentimentul că-şi iroseşte timpul sau că a abordat un sector extern, nedemn de el. Niciodată nu s-a coborât să regrete, atât de mare-mi părea a fi secretul său, secret pe care, vă mărturisesc, îmi doream atât de mult să i-l pot smulge. « Refuzul nedeterminat de a fi ceea ce sunt », nu, el n-ar fi subscris la deviza lui Valéry ; a sa era mai degrabă : « Acceptarea nedeterminată de a fi orice, de a fi totul », acceptarea sau, dacă doriţi, bucuria. Nu mi-l pot imagina pe tatăl dumneavoastră în disperare. Dar pe de altă parte, mi se pare greu de crezut că n-a cunoscut chinul. El, atât de deschis, atât de pregătit să înţeleagă totul, el nu era totuşi destinat din fire să conceapă infernul, şi încă şi mai puţin sa coboare în el. Ceea ce vreau să vă spun este că din toate spiritele pe care le-am iubit şi admirat, niciunul nu mi-a lăsat, atât de mult ca tatăl dumneavoastră, o amintire atât de întăritoare: îmi este îndeajuns doar să-mi amintesc imaginea lui, de o claritate tulburătoare, ca să găsesc imediat un sens nebuniei de a fi şi să mă împac cu cele de aici.

Emil Cioran

[1] Ultimul Cuvânt de Mircea Vulcănescu este publicat în „Ethos” nr. 4 (1983), Paris. Redactori: Ioan Cuşa şi Virgil Ierunca. In acelasi număr, dedicat lui Mircea Vulcănescu, apare şi Părintele risipilor de Virgil Ierunca

[2] Trei trepte pentru Mircea Vulcănescu de Mircea Eliade, Prodromos nr. 8-9 Martie 1968

[3] Această expoziţie a fost organizată de Irina Nicolau cu ajutorul fiicei doamnei Vulcănescu, Ima, plasticiană, în atelierul soţului ei.

[4] Vezi anexa la sfârşitul textului interviului

[5] Manuscriptum, nr 1-2 (1996), pag. 266. Revistă trimestrială editată de Ministerul Culturii şi Muzeul Literaturii Române.

[6] Sokrateion ? Mărturie despre Mircea Vulcănescu (1991) Humanitas

[7] Manuscriptum 1-2 (1996) pag. 277

****************