Încă O ZI

NOTE, GÂNDURI, ÎNSEMNĂRI

Autor : Christian Em. de. Hillerin
august 2011

Încă O ZI

Pentru MAMA despre data de 24.06.2001

Ce contează o zi, când în urmă am lăsat asa de multe. Vin și se duc, încep și se sfârșesc, după datina timpului și dorința soartei. Nu le dau importanță și le risipesc ca un belșug fără de sfârșit. Și când te astepți mai puțin vine momentul când privești înainte și vezi sacul aproape gol.

Ce am greșit? Te apucă panica. Speriat dai din colț în colț și astepți de undeva ajutor. Și-ți vine un singur cuvânt pe buze. Un singur gând care te liniștește și-ți aduce siguranța ce-ți lipsește. Mama!

Aș pune mâna pe telefon și aș suna acolo. Poate deranjez. Las pe mâine, că mai e și mâine o zi. Îmi fac încă o dată socoteala orei. Una mai târziu sau una mai devreme; nici-o dată nu sunt sigur cum este. Sună, și sună, și sună. Mă apucă frica. S-o fi întîmplat ceva? Ce să se întâmple? Niciodată nu s-a întâmplat nimic deosebit. Mă culc liniștit, că mai e și mâine o zi.

Sunt de 10 ore la volan. Am trecut de Budapesta. Știu cât de lung e drumul și nu mai am răbdare. Numai să ajung la timp. Îmi fac în gând socoteala ultimelor zile. De ce tocmai acum? Să fie iar o exagerare. Oricum, am plecat și trebuie să ajung. Când am vorbit acasă ultima dată? Parcă îmi spuneau că este rău. Tot mai rău. Oare apuc să-mi țin promisiunea? Chiar așa, cum a fost promisiunea?

„Mamă nu-ți face griji, că dacă e nevoie eu mă urc în avion în München și imediat sunt aici“

Ce ușor e de zis. Culmea este că și credeam. Ea nu. Ea nu mă credea niciodată sau poate îi plăcea să mă necăjească.

– „Așa spui tu mereu și nu te ții de cuvînt, vezi-ți tu de treburile tale!“.

„Mamă, nu-ți fie frică și nu te mai necăji, că uite în ultimul timp am fost mereu aici. De ce nu mă crezi? Am venit de patru ori pe an“.

– „Lasă că știu eu de ce vii tu, că doar nu vii pentru mine“.

Totul e să ajung la timp. Ce stupid ar fii să ajung prea târziu. Așa mi se întâmplă mereu, am intenții bune și mă înec ca țiganul, la mal.

Unde să dorm? Trebuie să dorm că-i drumul lung. Acum mai merg un pic și om vedea, când mi se face somn. Poate tot era mai bine cu avionul. Ce impresionat am fost de Silvana. „Tată, eu am vorbit la aeroport și te asteaptă biletul. Oricînd, spui numele meu și primești biletul. Nu costă nimic. E din milele acumulate de mine anul ăsta la Lufthansa“

Renunța la drumul ei în concediu, ca să plec eu. Un gest frumos. Dar parcă tot mai bine e cu mașina. Cu sacoșele cu mîncare, cu bagajele astea toate și acolo,.. când ajungi acolo fără mașină…

Nuți, spunea ca mama nu mai vorbește și nu mai mănâncă. Ieri a mai băut apă. Are limba umflată. Ce mai este și chestia asta cu limba umflată. Nu am mai auzit așa ceva. Poate a căzut iar și și-a mușcat limba. Dar de atâtea zile? Toată săptămîna trecută am încercat să vorbesc cu mama. Ba dormea, ba era obosită, ba una, ba alta. Oare am greșit? Am cerut să o scoale din somn, că vreau să vorbesc cu ea. Și ce dacă dormea! Mamă mă auzi? Sune-mi dacă mă auzi?

S-au auzit niște sunete. Nuți, spune-mi dacă mă înțelege, repetă-i tu că plec. Plec acum la drum. Mamă, acum plec, așteaptă-mă. Mă aștepți? Spune-mi, mă aștepți?

„Da, a înțeles, a dat din cap și a deschis ochii. Mamă, vin, dar mai îmi trebuie o zi.“ Încă o zi.

E clar că nu mai pot să dorm. Nu mai e timp de dormit. Dacă am noroc ajung seara, fără pauză. Dora mi-a spus să mă duc la ea, și nu acasă. Dacă ajung cu noatea în cap, scol toată curtea și unde să dorm?

Am mai sunat o dată. Nimic nou, dar nici vești proaste. Acum e aproape ora cinci dimineața. M-a așteptat Dora. Dorm cîteva ore și mergem.

Vorbește cu mine și încearcă să mă liniștească, de parcă eu nu înțeleg. „Vezi că nu o mai găsesti pe mămicuța ta, așa cum o știi tu“

De ce? Nu au trecut nici trei luni de când am fost aici. Și Gigi, și Lenuța. Și am lăsat-o așa cum o știm. A căzut! Și ce dacă. Ce poate fii așa de rău. „E desfigurată și fii pregătit să nu ai un soc“

Cum să am un soc, când e mama. Am vorbit, știe și mă așteaptă. Cînd am plecat ultima oară ne-am luat la revedere. Și eu și ea știam. La fel și Gigi. Și el și-a luat la revedere. Degeaba plâng acum la volan. Da, și el și-a luat la revedere. Distanța asta ne încurcă toate socotelile. Ce greu trebuie să fie, să accepți ce nu se poate accepta. Să zici: „Eu nu mai pot să vin, orice ar fii“.

Și Luci? La ea e și mai încurcat. Și servici, și toate angaralele…. Oricât aș încerca, tot nu înțeleg. Ba mai bine să nu mă mai gîndesc. Fir-ar să fie de bani. Cum se duce totul de râpă când e vorba de bani.

E cam ora opt și intrăm încet în casă. Curtea e pustie. E prea devreme și copiii au vacanță. În casă e curat. Mama doarme încă. Nici nu e așa de rău cum ziceau ei. E cam schimbată, dar asta e.

Acum înțeleg de ce are limba umflată. Nici nu e umflată, e paralizată și atârnă. Nici apă nu poate să bea. Vai săraca, trebuie să facem ceva. Nici apă nu a băut de ieri.

Îmi plimb încet mîinile pe fața ei. Pielea e albă și liniștită. Totdeauna a avut pielea albă. Răsuflă adînc, dar cu măsură. Nu s-a trezit.

– Mamă, eu sunt Cristi, am venit! Mă auzi, am venit! Sunt aici așa cum ți-am promis.

Nu reacționează. De două zile nu reacționează. Nu mai deschide ochii și respiră greu. Mișcă uneori piciorul dar nu cred că-i controlat.

Mi-e foame și aș bea un ceai. Aici lîngă pat, aici să punem masa! Ei povestesc. Au fost nopti grele cînd voia să plece. Se ridica și voia să plece. „Lulu“. Vrea la Lulu! Ziua trecea în somnolență iar noaptea voia să plece. Nuți nu mai avea putere. A venit o vecină o noapte dar nu mai vrea nici ea să stea.

Noroc cu Dora. A dormit cu mama în pat. A cam mâncat bătaie. Ba o palmă, ba un picior… Ce să-i faci. Acum nu mai are putere să se ridice. Nici piciorul, nici mâna. Ba, parcă mâna a mișcat-o. De atîtea zile nu vorbeste, și nu mănîncă, și nici apă n-a băut. De unde putere?

Acum îmi beau ceaiul aici pe marginea patului ei. Tot e bine că am ajuns. Am ajuns la timp.

În jurul mesei povestim. Trece timpul, noi vorbim și ea doarme. Respiră mai accentuat sau mi se pare mie. Acasă totul e neschimbat. Ceaiul e prea fierbinte și-l răcesc învârtind cu lingurița. Învârt și sunt cu gândurile departe. Totul în casă e vechi, dar la locul lor și parcă exact asta îmi dă liniște. Parcă ceva îmi spune că aici la mama totul va fi neschimbat. Dar cu gândul tot departe sunt.

Ceva s-a mișcat sau mi se pare mie. A, a tușit mama. Tuse slabă, mică, seacă și a dechis ochii. A deschis ochii?

– Mama, eu sunt Cristi, am venit.

Scriu și plâng. Oare trebuie să scriu astea?

M-am înșelat? Nu! A deschis ochii.

Mănânc oul, beau din ceai și ea mă priveste. Nu, nu mi se pare. Ea mă privește. Îi e sete. Cu paiul, cu cănuța, cum? Repede că îi e sete. De ce s-au fâstâcit toți? Cu ligurița, din ceaiul meu pe buze. Și a băut. Eu sunt Cristi, și mai doarme un pic. Nu ne vine să credem. Și ce e așa deosebit? I-a fost sete.

Da, zic ei, dar este în comă de două zile. Și vezi, te-a așteptat.

Acum e clar. Mă privește și a pus încet mâna lăngă mine. O iau de mână. E rece și numai piele și os. Se scurge timpul iar noi … noi ce să facem.

Mamă, mănânci cu mine un ou moale? Nu cred că a răspuns dar un pic a înghițit. A mai băut un pic de ceai și doarme.

Fiecare povestește ceva. Timpul trece și este ora mesei. Fetele au pregătit pește prăjit cu mămăliguță.

Am început să mâncăm și iată că avem un musafir la masă. Mama e ridicată pe pernă.

– Mamă mânânci cu mine?

Nu răspunde dar face semn cu mâna. Cu degetul arătător în jos de parcă ar bate la mașină. Asta înseamnă: asta. Cu degetul arătător în sus de parcă ar face: ghidi, ghidi dă-mi și mie. Acum stă pe marginea patului.

Mâncăm pește prăjit și bem bere.

Face cu degetul în semn că da și cum bea bere.

O gură de bere așa cum se cuvine și încearcă să zică ceva. Nu o înțeleg, unele cuvinte parca nu vor să iasă, dar cei din jur o înțeleg mai bine și-mi repetă.

– Ce faci?

– Eu sunt, Cristi.

Parcă m-a înțeles dar nu sunt sigur. Stau pe marginea patului și o țin de mînă. Vrea să răspundă, încearcă și acum cuvintele sunt ceva mai clare.

– Mă cunoști, ști cine sunt?

Lasă ochii în jos de parcă ar da din cap aprobator.

– Am venit să te văd.

Ridică mâna căutându-mi ființa de parcă a dorii să se asigure că nu o înșeală vederea. Îmi mângâie nasturii de la cămașe.

Nu știu ce să fac, dar mă deschei la cămașe și-i așez mâna pe pieptul meu. Mâna ei alunecă încet dar nu mă părăsește. Mă pipăie sau mă mângâie și parcă din copilărie, niciodată nu m-a mai alintat.

Sunt eu Cristi.

– Știu!

– Ști cine sunt eu? Ia spune câți copii ai.

– Romeo născut în 39, Eugen în 43, Cristi în 48.

– Asta-i tot? Nu ai și o fată?

– Lucica! Ce fac fetele tale?

I-am povestit câte ceva. Asculta ceva ce știa deja. Cu gândul la noi sau la ale ei, mă asculta și a adormit un pic.

A trecut amiaza. Nu am mai derajat-o în adihna ei. Peste noapte a făcut febră. Cicone s-a oferit să-i dea putere cu o injecție, să o reanimeze, să o readucă între noi.

– Gică dragă, mama se odihnește, e obosită și te rog să nu o deranjăm.

Asta a fost hotărârea și rugămintea mea.

Îl așteptam pe Eugen, să vină. Nuți, Andreea și Dora sau stâns în jurul meu. Mama a respirat adânc. Am aprins o lumânare, i-am ținut-o în mâini. I-am cuprins mâinile cu ale mele și așteptam să mai ofteze.

– Mamă, nu-ți fie teamă, suntem aici cu tine. Și eu Cristi și Romică și Eugen și Luci, Dora și Andreea. Suntem aici să-ți dăm curaj, să-ți urmezi calea și să te bucuri de odihnă.

Nu a mai oftat și m-a lăsat să cred, că-i mulțumită că i-am fost alături.

Nu-mi amintesc decât că nu m-au lasat să-i car sicriul. Că nu se cade.

Aș fi dus-o eu pe brațe. dar nu se poate. La cimitir am plecat pe soare. Acolo însă s-a stârnit furtuna cu vânt și ploaie și parcă am auzit-o:

– „Vedeți-vă voi de treburile voastre că eu nu sunt singură“

Și ne-a gonit acasă.

*** 24.06.2011. După 10 ani

Cînd am citi aceste rânduri, am înțeles de ce le-am scris. Totul este real și neromanțat. Sunt faptele așa cum le-am trăit și care acum fac parte din identitatea mea.

Fără ele aș fi gol.

Azi, după 10 ani, am adus fotografia lui Mărioara și a lui Lulu în capela noastră de la fermă. Aici ei sunt mai aproape de noi, îi văd zilnic, le vorbesc și de aici îmi iau puterea de a fi eu însăși, așa cum și-au dorit-o ei.

M-am rugat în sus, să mai avem O ZI. O zi împreună. M-am rugat pentru ea.

Sunt liniștit că am scris ce aveam pe suflet, acum când nu număr zilele și nu am amânat pentru momentul când am să mă rog iar în sus, pentru O ZI.

Dar pentru mine!

***********