Amintiri despre familie.

Autor: Charles Joseph de Hillerin („13-13”)-Gaga-(1865-1953).

Text original în limba franceză tradus în 1985
de Jeanna Marguerit de Hillerin („14-19”)-Tanti Jana -(1909-1995).

Originea numelui „de Hillerin conte de Préssec”.
Francisc I, rege al Franței.
Bătălia de la Pavia 1525.

Regele Francisc I, rege al Franței era un rege foarte războinic și avea în preajmă o mulțime de cavaleri și oameni de arme care se luptau pentru el la cel mai mic furt din vecinătatea sa. La bătălia de la Pavia, contra spaniolilor (Carol V), lupta a fost pierdută și Francisc scrise mamei sale: Doamnă, totul este pierdut în afară de onoare. În această bătălie, una din cele mai mari ale secolului, regele Francisc I fu trântit de pe cal, care fu omorît, iar el era să fie înjunghiat când apăru cavalerul de Hillerin cu oamenii săi, care îl depresurară pe rege. Acesta putu să scape luând calul cavalerului. Cavalerul de Hillerin fu numit mai târziu Conte de Préssec (Poitou, Franța), ca recompensă pentru frumoasa sa acțiune.

Observația editorului:
Bătălia de la Pavia e datată 1525, iar primul în genealogie spus de Préssec este Charles Francois”09-48″ de Hillerin, născut la 11 Febr.1754. Neconcordanța datelor se poate pune pe seama povestirii romanțăte a trecutului.)

După bătălie  cavalerul RENÉ de Hillerin”01-01″ s-a retras pe proprietățite sale în Vendée unde poseda o vastă pădure, pădurea din Vouvant, loturi de terenuri de cultură, unde familia sa locuii în orașul Fonteney le Comte, până la marea revoluție din 1793.

În timpul revoluției o bandă de asasini a invadat toată regiunea, Contele de Hillerin fu obligat, pentru a-și salva viața și aceea a copiilor, să se ascundă cu ajutorul fermierului său principal, într-o cavernă din pădurea Vauvant, unde rămase 8 luni, neișind decât noaptea. El și familia sa au fost întreținuți de fermierul său, care le ducea, în fiecare noapte, hrana și cele necesare.

Acest fermier a răscumpărat, cu banii săi, toate proprietățile aparținând contelui, care au fost vândute ca bunuri naționalizate. La sfârșitul revoluției, acest om cumsecade a restituit proprietarului său toate aceste bunuri între care și o mare parte din pădurea Vouvant.

Familia a trăit timp de 8 luni din ceea ce  putea aduce acest fermier și s-a întors să locuiască la Fontenay le Comte la sfârșitul revoluției cînd a primit partea sa din Miliardul Emigranților, ca despăgubire pentru pierderile suferite din cauza revoluției.

Ei rămaseră la Fontenay le Comte unde locuiau într-o casă mare lângă râu. Jos era un magazin mare unde se vindeau caschete și pălării. O curte mare pavată dădea spre rîu care trecea la picioarele acestui fel de turn. Ei se ocupau de comerț. Mai tîrziu bunicul meu a cumpărat o casă frumoasă în strada mare și o mică proprietate în sudul orașului, lângă rîu. Această proprietate avea o mică casă și o grădină mare plină de legume și vie, care dădea fructe bune și legume frumoase. Apa era procurată de un puț cu balanță și frânghie cu trei găleți.

În casa cea mare de lîngă râu, casa comercială, i-am văzut, pentru prima dată, pe bunicii mei. Familia era compusă atunci în 1868 din:

– bunicul Louis Abel de Hillerin”11-14″, bunica Célestine Ballereau”11-14A”, mătușa Marie”12-20″ decedată fată bătrână, mătușa Honorine”12-18″ care  s-a călugărit în ordinul Sf.Vincent de Paul la Nisa unde a murit către 1930, fiul Charles Abel Celesten de Hillerin”12-16″ căsătorit cu Leontine Tertrais”12-16A”, părinții mei și fiica Celestine”12-21″ mătușa mea, care s-a căsătorit  la 40 de ani cu un negustor din Fontenay. Ea  a avut un fiu care azi (înainte de 1953) trebuie să fie mare, chiar căsătorit.

La această epocă calea ferată nu mergea pînă la Fontenay . Din Nantes și Sables d’Olonne trebuia să mergi cu trenul pînă la La Roche sur Yon, apoi cu trenul pînă la Velluire, de acolo cu diligența cu 4 cai la Fontenay. Era un voiaj care, mie copil, îmi plăcea foarte mult. Câțiva ani mai târziu, calea ferată de la Velluire trecea prin Fontenay unde s-a construit o gară frumoasă.

Mama mea locuia în localitatea Beautour, pe Sevra Nanteză la 4-5 km de Nantes.

Ea făcu cunoștiință cu Charles de Hillerin”12-16″ care în scurt timp fu logotnicul ei, la Paris unde era în voiaj cu tatăl său. Logotnicul era la Paris pentru a-și termina studiile comerciale. Căsătoria fu decisă repede și Charles de Hillerin”12-16″ intră ca asociat cu 1/3 parte în „casa Tertrais-Ballereau” („xx-xx”) din Nantes, cu Tertrais tatăl („xx-xx”) și Victor André NicolasTertrais („xx-xx”) fiul.

Cei doi tineri Victor și Charles nu se înțelegea deloc. Lui Charles, cel mai tânăr îi plăcea mai mult vânătoarea și pescuitul decât biroul, unde bătrânul venea rar. Cei doi tineri asociați au ajuns la bătaie și șeful contabil, un mic bătrânel numit Reneau, a fost obligat să-i despartă, tocmai în momentul când balconul unde se găseau beligeranții se prăbușea în grădină, la câțiva metri. Din această zi, nimic nu mai mergea și după o nouă ceartă în legătură cu cățeluș pe care câinele cel mare al lui Charles l-a omorât, tatăl Tertrais a decis lichidarea asociației.

Fabrica

Fabrica și construcțiile din Nantes precum și o uzină de sardele situată la Concarneau au revenit ca parte lui Victor Tertrais. Charles de Hillerin avu ca parte uzina din Sables d’Olonne, marca specialităților și o mare parte numerar.

Charles de Hillerin”12-16″ s-a retras cu familia sa într-o casă frumoasă din Bulevard L’Ornne, No. 30, pe urmă a cumpărat o fabrică mare unde și-a instalat fabrica de conserve și de conservare cu sare, a construit o uzină la Saint Guinele pentru sardele și mai târziu încă o fabrică de sardele în Bretania. Și la Paris era o uzină pentru conservarea ciupercilor și a fabricarea pateului de ficat cu trufe, ceea ce făcea 5 uzine fabricând conservele Hillerin-Tertrais, care erau bine primite în comerț și se vindeau cu 3-5 franci mai scump decât mărfurile altor case concurente. Marca „Des friands” (delicatese) și mai târziu marca „Mignon” produceau necaz și neplăceri vărului Tertrais, de unde o răceală în relațiile celor două familii.

Tatăl Tertrais, după dizolvarea casei Tertrais-Ballereau și moartea soției sale, se retrase într-un apartament mare pe Cour Cambrone unde continua să îmbătrânească. A murit câțiva ani mai târziu (1876) lăsând moștenitori pe copii săi: Victor, (Charles era mort), fiica sa Leontine”12-16A” (mama mea) și Marie Gayet, soția unui avocat din orașul Predon (Bretania), mama a 8 copii.

Acestă mătușe Marie Gayet, venea în fiecare an să petreacă o lună, o lună jumătate, la Sables d’Olonne cu soțul și copiii, la noi. Era o înțelegere perfectă între cele două familii, Hillerinii fiind mult mai bogați decât Gayets. Toamna ne întorceam la Nantes, unde familia Gayet locuia aproape o lună la bunicul Tertrais, iar noi în casa din Bulevard de Lernne 30.

Între timp intervenii răzbioul din 1870 între Franța și Germania separarea asociațiilor nu era făcută. Uzina din Nantes a fost rechiziționată de armată pentru a prepara și conserva carnea vitelor retrase din fața inamicului. Se tăiau la Beauteur 50/60 boi sau vaci pe zi. Cazanele de la Sables d’Olonne au fost demontate și expediate la Nantes. Erau niște cazane mari de aramă de o capacitate mai mare de1 m.cub. Uzina a lucrat zi și noapte până la sfârșitul războiului și a câștigat mulți bani cu acest lucru.

În timpul războiului, având în vedere banii ce se câștigau de la uzină, s-a instalat în saloane și în camerele libere, un spital pentru răniți. Acești răniți erau îngrijiți și hrăniți pe cheltuiala casei Tertrais-Ballereau. În fiecare dimineață tatăl meu Charles de Hillerin și unchiul meu Victor Tertrais, mergeau la gara din Vertou unde se aduceau 10-15 soldați care erau îngrijiți imediat de medicul care venea zilnic. Aceasta a durat până la pace.

Mama mea și unchiul Victor se ocupau cu îngrijirea soldaților dându-le să bea limonadă și administrându-le medicamentele. Răniții era schimbați în fiecare zi, cei care plecau fiind înlocuiți a doua zi dimineața. Medicul făcea trei vizite pe zi și lua masa acasă. Cele cinci femei ocupate cu îngrijirea bolnavilor erau plătite de casă.

Aveam atunci cinci ani și-mi amintesc foarte bine cum erau aranjate saloanele și camerele ocupate de soldați. Numai după războiul 1870-1871-1872 a avut loc lichidarea casei Tertrais-Ballereau. Avem atunci 7-8 ani. Am fost băgat la pension în Nantes, colegiul Stanilas, cu fratele meu Henri”13-14″, timp de doi ani. Eu din cauza unei sănătăți precare am fost reținut acasă, unde-mi continuam studiile cu institutoarea surorilor mele. Fratele meu a fost dat la pensionul Iezuiților din Vanne, unde a rămas până în 1881. Fratele meu Pierre”13-16″ cu o sănătate foarte proastă a stat mulți ani cu bona sa, la Nisa, sub supravegherea mătușii Honorine, călugăriță la St. Vincent de Paul.

Viața era foarte simplă la Nantes, cu toate că personalul de serviciu se compunea din bucătăreasă, bona pt. copii și subreta, vizitiul și institutoarea.

La Salbes d`Olonne erau aproape întotdeauna invitați. Erau aproape zilnic 10-15 persoane la masă. Atunci erau trei servitori. În plus: grădinarul, spălătoreasa și încă o bonă pentru copii.

urmează!!!
****************