Papi
NOTE, GÂNDURI, ÎNSEMNĂRI
Autor : Christian Em. de Hillerin ianuarie 2013
Papi
M-am născut în Germania la München la 24 ianuarie 1980.
Ursitoarele mi-au prescris succes și fericire după reîncarnare, acolo după cortina de fier.
Mi-am promis să declar ziua aceasta „ziua mea de naștere în Germania”. De atunci am trecut trecut ani buni și m-am ținut de promisiune. Ba mai mult, toți cei ce mă felicită o fac acum în ianuarie și nu în decembrie ca altă dată.
Puține sunt momentele în viață care rămân atât de adânc în suflet și conștient precum saltul peste cortina dintre lumi.
Am primit adevărul direct în față, dur și fără ocolișuri așa ca să-l înțeleg fără comentarii. Nu poți rămâne aici decât cerând azil politic!
Zis și făcut. Și, între noi fie zis, nici greu. Pasul și faptul în sine mi se păreau atât de normele. Î-mi dorisem să fug, să scap, să fiu liber și acum orice formalitate nu numai că nu mă speria ci dimpotrivă era o dovadă palpabilă că ceea ce trâiam era aevea. Visasem repetat că fugisem. Mă trezeam și realizam că fusese un vis. Trist, că mă trezisem din vis.
Oare vi s-a întâmplat vre-odată să visați, că în vis visați, că va-ți trezit în vis și nu se știați ce este vis și real. Coșmarul ăsta m-a urmărit ani de zile.
Deci mă bucuram ca de examenele studenției. Nu-mi era frică dar mă afecta emoția încercării. Și parcă savuram satisfacția succesului.
Mă aflam în fața sediului de poliție. Tot ce mă înconjura era nou. Priveam clădirea veche ca pe un monument, remarcam curățenia, disciplina după care totul funcționa și-și avea rostul. Pe hol erau bănci. Aveam de așteptat. Sfaturile primite mă strâmtorau și aveam instinctiv pornirea să nu le respect. Să nu vorbești cu nimeni. Să nu spui cum te cheama și ce faci acolo etc. etc. Frica de spioni, trădare și complot.
Pe bancă nu departe de mine stătea un bărbat de vârsta mea. Așteptam la aceași ușă. Ne priveam pe furiș reciproc.
După îmbrăcăminte parcă, parcă aș fi spus că era din Romania. Dar hainele te înșeală.
Am fost primit la interviu. Așa se numea. Ce doriți?
– Doresc să depun cerere de aprobarea șederii mele în Germania.
/ Sunteți de origine germană?
– Nu, am învățat germană de la mama mea.
/ Deci doriți să cereți azil politic. Pentru asta trebuie să urmați procedura.
Și a urmat procedura care s-a întins pe o periodă bună de timp. După câteva zile am făcut controlul medical. A urmat fotografierea și luarea de amprente digitale. Poate sună ciudat, dar nu m-am simțit nici umilit nici suspectat. Era așa de normal totul. Nu mă controlase un medic de când terminasem liceul. Analizele au fost complete. Nu am spus decât mulțumesc. Fără atenții, bani, țigări sau sticle cadou.
L-am recunoscut pe coridor. Făcea și el aceeași procedură. Avea un traducător de limba romînă.
După mai multe întâlniri și așteptări pe coridoare a urmat acel; De unde ești?
Am fost cazați împreună la aceeași pensiune. Aveam camere alăturate. Știam că nu trebuie să întrebăm numele, profesia, numic despre familie sau orice ar fi adus a culegere de informații. Nu puteai avea încredere în nimeni. Erai fugar. Erai acum dușman. Și chiar dacă încă nu declarat, urma să o faci în curând. Urma să depui motivele cererii azilui. Și asta era politică.
Trebuia să explici de ce nu mai poți trăi într-o țară sub dictatură comunistă.
Povestea asta merita retrăită, povestită, împărtășită și împărțită cu actorii cu care am împărțit scena unei vieți noi.
Urmează rânduri, gânduri și sentimente.
****************