JOHNNY

NOTE, GÂNDURI, ÎNSEMNĂRI

Autor : Christian Em. de Hillerin                                                                                                                       august 2011

JOHNNY

Nici pe departe nu aș fi crezut că fapte aparent fără importanță pot devenii decisive în timp. Aveam să mă conving cam după 15 ani.

Eram deja proprietarii a doi cai de rasă. Cele două tinere iepe pur sînge englez aduse de la Cislău.
Silvana și Bella erau curioase și-și doreau să le vadă.
Acum era cea mai bună ocazie. Luna august se încheie cu zilelel lor de naștere așa că le-am invitat să vină în Romania aici la noi la fermă și să petrecem împreună.
Pregătirile erau în toi. Am dat zvon și am făcut invitații. Întâmplarea face ca în această perioadă fratele meu mai mare, Gigi cu soția Lenuța să se afle în Romania. Veniți din Australia în concediu, ajunseseră la noi. Fratele mijlociu Eugene era și el prezent. Liviu cu Cristina, Rica și Tuța din Sibiu veniseră să completeze lista familiei. Cu mic, cu mare ne strânsesem cam patruzeci de persoane.  Felele mele î-și doreau de fapt o scurtă vacanță, liniștită și relaxantă.
Când au venit au avut timp să se acomodeze și să savureze puțin din viața la țară.
Mă preocupa cadoul ce aveam să-l fac. Îmi făcusem un scenariu și ceva mai trebuia procurat.
Ideea era să luăm masa la localul din sat și la plecare în fața intrării să le aștepte o caleașcă care să le ducă acasă. Și nu o trăsură oarecare ci o caleașcă veche, frumos restaurată, în piele și lemn de esență. Caleașca urma să o cumpăr și era cadoul meu pentru ele.
Pentru asta aveam nevoie de un cal de trasură. Caii mei, pur sânge, iuți și nervoși, nu fuseseră învățați și nici nu erau potriviți pentru asta.
Mă interesasem în sat și găsisem doi cai despre care se spunea că sunt învățați la căruță, sunt cuminți și ascultători.
Profesoara de dersaj, cea mai pricepută în domeniu, a mers cu mine șă-l vedem pe cel mare. Era un cal negru, frumos, mare și impunător. Puternic, bun și pentru căruță și pentru călărie. Țăranul, un om cinstit, ne asigura căci armăsarul e sănatos și să nu avem nici o grijă. Ne-am învârtit în jurul calului, l-am studiat și ca să ne hotărâm l-am purtat de frâu, la pas în sus și în josul livezii. Și la trap mergea bine. Nu l-am încălecat și mai stăteam încă pe gânduri. Anca la mângâiat, la privit și parcă stătea pe gânduri. Calul întorcea capul la mâna mea și mă clămpănea cu buzele.
– Calul ăsta mușcă, zise Anca, nu vedeți că vrea să apuce. Și calul ăsta nu mișcă. Nu vedeți că nu mută picioarele.
Nu, nu vedeam și nici nu pricepeam. Anca s-a apropiat de animal și cu umărul la înpins de coapsa din spate către dreapta. Calul s-a opus, nu s-a lăsat și nu avrut să  se miște. Era greu și s-a opus. Fata s-a dus pe partea cealaltă și a repetat împinsul cu umărul,
dar acum spre stânga. Calul s-a ferit, a țopăit scurt și s-a așezat bine pe picioare, nemișcat.
– Calul ăsta nu are putere în piciorul stâng spate. Nu se opune și se ferește.
Țăranul neagă orice afirmație, că doar î-și cunoaște calul.
Ne-am despărțit cu promisiunea că ne gândim și revenim.
– Da, dar să știți că nu vă aștept, e de vânzare și am clienți.
Urma să vedem al doilea cal dar nu mai era timp.
Au trecut câteva zile și tot nu aveam cal pentru trăsurică. Au venit și fetele mele din Germania în vizită și marea sărbatoare bătea la ușă. Ceea mai mică, Bella avea ziua pe 31 iar Silvana, ceva mai repede pe 27. Neavând altă alegere m-am deconspirat și am plecat cu Bella să vedem al doilea cal. Stăpânul lui un om în vârstă îmi transmisese că vrea 7 galbeni pe el. Nu era mult, dar nu merita. Aveam să ne convingem la fața locului. Nea Sava își lăuda calul; că e cuminte, că trage bine, că nu e sperios, că e sănătos, nu prea tînăr dar o mai duce. Păștea în spatele casei la umbra unui pom.
Bella s-a uitat lung la cal și la mine.
– Tata, ce vrei să faci cu măgărușul asta? Ăsta nu este un cal.
Vedeam și eu, dar ce puteam să mai zic. Poate că dacă mă tocmesc și nu lasă la preț, am motiv să-l refuz și gata.
– Și cât ziceai că vrei pe el?
– Păi nici pe nimic nu vreau să-l dau, că au venit țiganii să-l ia, dar ăstia nu-l merită. Că nu dau eu un cal așa de bun pe mâna țiganului. Ce să zic, nici 5 galbeni că-i prea puțin, nici 10 cât dă țiganul. Dai 8 și te alegi cu un cal pe cinste.
– Eu am înțeles că vroiai 7!
– Nici gând pentru 7 mai bine îl păstrez aici. 8 primesc dacă-l dau la tăiat.
– Tata, am auzit bine, a zis tăiat, mă întreabă Bella. E posibil?
Norocul nostru că vorbeam nemțește și Sava nu pricepea. Dar ceva, ceva tot vedea el.
– Fără 8 nu merge.
Măi Bella, ăsta își bate joc de noi. Hai să plecăm.
– O să vă pară rău, așa un cal bun să ajungă cârnați.
– Tata, am auzit bine, a zis cârnați, mă întreabă Bella pe nemțește. E posibil? Tată, căluțul ăsta e bătrân, e mic și prăpădit dar are dreptul la un trai decent. Î-ți amintești de curtea milei din Germania. Î-ți amintești de caii bătrâni scoși la pensie și lăsați
să-și ducă zilele în pace, luați de milă undeva la curtea unui om cu suflet. Te rog hai să-l grațiem. Dă-i cât cere și hai să-l luăm acum acasă!
Am legat calul la căruță.
– Uite ce, ne duci acasă și acolo îl plătim. E pentru fata mea și ea n-are banii la ea.

Drumul n-a fost nici lung nici greu. În curtea noastră, în fața grajdului activitatea era în toi. Anca, antrenoarea de dresaj tocmai spăla un cal transpirat de alergătură. Și ea și copiii din jur s-au oprit și au făcut ochii mari văzând căruța intrată pe drumul dinspre câmp.
Silvana se întreba mirată, oare ce-or aveam de gînd?
– Ăsta e calul meu cel nou, anunț eu făcându-mi curaj în fața figurilor lor mirate. Îl cheamă Ionică.
– Domnule Christian, ce vreți să faceți cu animalul astă prăpădit? Nu era vorba că vă trebuie un cal?
– Aici întrerupem orice discuție! Ăsta e și gata!
S-au conformat. L-au deshămat de la trăsură și l-au dus în fața grajdului. Animalul, supus s-a lăsat pe mâna lor.
Au pus furtunul cu apă pe biata făptură care la viața ei nu văzuse apă decât în găleată. N-a fost de ajuns. Cu șampon special de cai l-au spumat din cap până în picioare. Spălat, clătit și uscat cu prosopul.
Nea Sava panicat se apropie de mine și-mi zice:
– Ăsta nu mai e calul meu, acum trebuie să-l cumpărați.
Bine îl cumpărăm, hai să facem un act de mână.
– Să treci 9 galbeni, că ăsta e prețul, acum după ceea ce i-ați făcut!
Nu am mai negociat, i-am făcut jocul și Bella a fost mulțumită că se terminase totul cu bine pentru bietul cal. Ionică nu mai era acum un nume potrivit așa că a fost rebotezat Johnny.
Curând am aflat că Johnny suferea de foi, adică de asm mai bine zis de pneomonie cronică.
A trecut ceva vreme și în urma tratamentului s-a mai întremat. Avem deja 3 ani împreună și Johnny este un pensionar pe cinste care se bucură de mila noastră, fiindcă fusese grațiat de fiica mea Bella.

În sat s-a mai vorbit despre asta iar după un timp am aflat povestea spusă de Sava.
Un consătean m-a întrebat:
– Dar nu știați căci calul e bolnav? Tot satul știe asta. Și v-ați mai lăsat și păcăli de Sava care se laudă că pe un cal de 5 galbeni i-ați dat 15.
– Eu păcălit? Păi nu eu am plătit calul, ci fiica mea. Ea a înțeles că costă 25 de galbeni și a fost de acord să-l plătească, dar Sava a cerut doar 15. Ce să-i fac dacă a fost prost!

Curînd aveam să aflăm că salvasem un cal, dar de fapt noi stăpânii fusesem sufletește grațiați.
****************