Profesorul de limba franceză

NOTE, GÂNDURI, ÎNSEMNĂRI

Autor : Christian Em. de Hillerin                                                                                                              septembrie 2013

Profesorul de limba franceză

Din profesorii ce i-am avut în timpul școlii unii mi-au rămas în amintire.
Eram elev în clasa 7-a la o școală nou construită în cartier.
Noi elevii nu prea ne cunoșteam între noi. Și profesorii erau noi, nu ca la o școală veche unde toată lumea îi cunoștea. Unul dintre ei și-a făcut repede renume de ciudat. Era profesor de limba română și franceză. De aia îl și chema Bazil Florescu, nu Vasile.

Nu prea tînăr dar nici în vârstă. Se aflase despre el că nu aude bine cu o ureche. Cică în război explodase o grenadă și l-a surzit. Se mai zvonea că făcuse studiile la Paris dar că nu avea un post la o școală mai mare datorită surzeniei lui.

Vorbea frumos, îi plăcea să recite și făcea lecții plăcute. Se mai spunea că se întâmple să uite la ce oră este și să înceapă a recita în franceză deșii era la ora de limbă română. Trebuia să-i facem semn ca să-și revină. Asta îl făcea și mai simpatic.

Recita din Eminescu. Acest mare poet de care românii trebuie să fie mândrii. Și tot el a adăugat că tradus în franceză î-și mai pierdea din valoare.

Dar au și ei francezii poeții lor. Și nu unul, ci poate zece ca al nostru sau chiar mai buni.

Când învățam despre Rebreanu și viața la țară, povestea cu nostalgie că și el e băiat crescut la sat. Crescuse greu și muncise mult.

Cînd venii vorba de înțelepciunea țăranului și de dragostea de animale și pământ ne-a povestit de tatăl lui.

Într-o zi eram cu tata la câmp. Ne odihneam la umbra căruței și tata mă punea la încercare.

–       Ia zi tu Sile, tu ce ai face în locul meu. Uite avem căruța cu doi cai. Ne facem treaba cu ei. Dar dacă nu mai ai pământ oare la ce-ți mai trebuiesc. N-ar fi mai bine să îi vindem?

–       Dar pământul cel avem cu ce să-l mai lucram, zic eu.

–       Acum avem dar se vorbește că-l adună grămadă și se lucrează cu tractoare, așa ca în satul vecin.

–       Da am auzit că pe unul lor bătut că nu voia.

–       Ăla era un prost. Na-înțeles.

Mă întreba tata doar așa, că a făcut tot cum știa el că e mai bine. I-a vândut. Și bine o făcut că or venit aștia și ior luat tăt.

Ascultam ora de literatură dar primeam o lecție de viață.
Am sesizat imediat emoția glasului domnului profesor. Am fost mai atent și nu m-am înșelat. Cînd a spus „or venit aștia și ior luat tăt“ am aflat adevărul. Din acel moment l-am înțeles și apreciat. A scăpat, s-a demascat cu un cuvînt și pentru asta l-am respectat și mai mult.

Povestea profesorului meu, profesor universitar de literatura franceză, cu studii la Paris era tristă. Ascunsă sub un zîmbet înșelător, iertător dar destul de puternică încă să izbucnească din suflet și să se răcorească povestind.

Basil Florescu baiat de țăran, a plecat la școli trimis de tatăl său. Acasă „or venit aștia și ior luat tăt“. Rămas sărac dar dușman pe vecie.

Povestea nu ne dezvăluie ce s-a întâmplat cu tatăl lui, nu ne explică de ce a pierdut postul la universitate și nu dezvăluie cine la bătut de la surzit.

Băiat de chiabur, acum te stiu, și te iubesc mai mult.