Arta prefăcătoriei

 NOTE, GÂNDURI, ÎNSEMNĂRI

Autor : Christian Em. de Hillerin                                                                                                                              2000

Arta prefăcătoriei

Tata venea obosit spre casă. Ziua la fabrică trecea greu. Multa alergătură, statul în picioare și frigul își puseseră amprenta pe statura lui. Nu mai era drept ca pe vremuri. Nu mai era agil în mișcări și parcă totul se desfășura într-un film cu încetinitorul. Povara anilor îl apăsa. Să fi îmbătrânit înainte de vreme? Nu. Sau nu numai. Și sufletul îndura amarul măcinător al stării fără ieșire.
Totul în jur părea neschimbat dar parcă totuși altfel.
Casele neîngrijite, cu fațadele murdare și cu acoperișurile de tablă ruginită îl apăsau. Strada pe care o cunoștea de o viață acum parcă-i era puțin străină.
Oare ce o fi dus la pustiul ăsta care se adîncea? Aceleași gînduri revin, aceiași nesiguranță și vechile întrebări fără răspuns. Intră pe poarta curții. Ușa grea de fier forjat parcă ar trebui unsă. Gardul își are povestea lui. Tatăl său, bunicul Gaga a stat mult pe gînduri, cum să facă gardul. S-a hotărât să-l facă robust să nu ruginească și să nu se prăbușească în timp. Soclul din piatra masivă de bazalt susține stîlpii groși de fier. Gardul însăși din benzi de fier în formă de floare, spirale și melci este prins în nituri. Bunicul își dorea să reziste o viață.
Acum gardul stă nevătămat de o sută de ani. Bunicul s-a stins dar gardul lui va dăinui încă alte vieți.
Casele sunt acum ale statului. Și gardul la fel. Și noi toți, tot ai statului suntem.
Mama i-a așezat farfuria cu ciorba fierbinte. Parcă s-a mai liniștit un pic. Mestecă în ciorba fierbinte. Îi povestește mamei despre ziua de lucru. Muncitorii vorbesc. Unii sunt supărați, alții râd. Spun bancuri. Dacă n-ar fi bancurile astea! Au ajuns supapa de siguranță prin care poți spune ce gîndești, deghizat în gura lumii. Sunt veșnicele bancuri cu nebuni, cu Bulă și cu partidul. Astea cu partidul nu prea ai curajul să le spui. Te uiți în jur, privești oamenii în ochi, stai pe gânduri și parcă ai tăcea.
Bancul nu e totul. Faptul că îl spui e un mic act de curaj. O rupere a tăcerii, o revoltă și o dovadă de îndrăzneală. Îți alegi auditoriu, îi spui „să vă zic una bună“ și le declari prin asta încrederea. Îi faci părtași. Le demonstrezi cine esti și ce gândești. Și fiindcă mă asculți înseamnă că esti ca mine și mie nu mie frică că mă torni.
Mulți au sfârșit însă rău. Unul din cei mulți, a turnat.
Eu copil preșcolar mă jucam sau îmi făceam de lucru lângă sobă. Tata îi povestea mamei. Prindeam fiecare cuvînt. Înțelegeam pe jumătate. Întelegeam cuvintele neînțelese și simțeam că în spatele lor era ceva important și periculos. Secret și complotant. Intonația cuvintelor, pauza, șoapta sau râsul gălăgios se împleteau într-o atmosferă benefică. Te simțeai acasă, că esti părtaș, că nu ești singur  și că acum „știi“.
Brusc vocea tatei se schimbă. Firul poveștii se rupe. Acum vorbește despre altceva. Vraja dinainte a dispărut. Ridic capul și mă uit. Chipul tatei e schimbat. Spune lucruri la întâmplare și în ochi îi chicesc acel ceva ce numai eu îl recunosc. Ceva s-a întâmplat.
Pe ușă a intrat sora mea. Dă bună seara și se așează la masă mândră de cravata ei de pionier, de la gât.
De ce o fi schimbat tata vorba? Acum îmi amintesc ce am aflat mult mai târziu. Sora mea venind acasă de la scoală a spus ce tocmai învățase: Tata Stalin ne dă pâinea!
Bietul tata. Putea el s-o strângă de gât? Nu, nu putea fiindcă noi copiii învățam la scoală, că ceea ce spune profesorul este mai important decât ce spune mămica sau tăticu.
Cu timpul am învățat să privesc înainte de a vorbi. Mă uit și cântăresc riscul. Nu poți să spui orice, oricui. Pe unii îi cunoști pe alții nu.
Începi cu vorbe simple și continui cu mici ambiguități ce pot fi interpretate. Vorbe cu înțeles dublu. După fața interlocutorului ști cu cine ai de-a face. Dacă esti nesigur, întorci vorba din mers. Acum parcă pot paria că ghicesc fără greșeală cine ești și ce gândești. Și uite așa oamenii din jur se împart în, cu noi sau împotriva noastră.
Se spune că omul folosește cuvintele pentru ași ascunde gândurile. Dar sub imperiul fricii cuvîntul e cel ce-ți înlesnește și-ti creează calea spre eliberarea gândului.
****************