UMBRE
NOTE, GÂNDURI, ÎNSEMNĂRI
Autor : Christian Em. de Hillerin august 2012
UMBRE
Nu de mult mi-a ajuns la ureche o vorbă. O vorbă rostită de o nepoată la o nuntă. Se pare că la întâlnire se discutau problemele zilei și printre altele s-a ajunspana
și la vechea dispută despre relațiile de familie. Când familia e mare și ochii care nu se văd se uită, întâlnirile stârnesc praful amintirilor.
Cei trecuți prin încercările anilor amintesc despre bătrâni și povestesc nepovestite.
Cei mai tineri ascultă și unii își imaginează acele timpuri uitate.
Le ascultam și eu pe vremuri. Pe bunicul Gaga l-am prins în viață. Bunica Kati a mai trăit o vreme și copil fiind mă jucam cu pisica ei atunci când mama pleca la piață. Trăiam împreună în curtea din Palade. Mă născusem în casele bunicii. Casele ei de zestre. Curtea cu cele zece apartamente pe trei laturi, fusese rând pe rând loc de joacă pentru copiii și apoi nepoții ei. Din cei zece copii ai ei, o parte au locuit aici. Așa cum am cunoscut eu lumea, în curte mai locuiau 3 din cei mulți. Bunicii locuiau cu fiica lor Janna în apartamentul din față. Francois era deja însurat și avea două fete. Tatăl meu Lulu avea 4 copii. În curte locuiau chiriași iar o parte din ei se cunoșteau de mult și parcă întregeau familia.
Nu mai știu cum era înainte dar când bunicii nu mai erau, î-mi amintesc că duminica după amiază veneau în vizită neamurile. Umbrarul de viță sălbatecă din mijlocul curții se umplea de lume. Cred că beau cafea, poate șerbet cu apă rece, poate doar vorbeau. În orice caz noi cei mai mici ne strecuram printre scaune, ne fugăream de nu ne ajungea curtea de mare.
Eram destui. Verii Pierre și Lolo, veneau mereu. Toli, câteodată. Ami și Feli erau din curte.
Așa a fost ani buni. Mai ales vara.
Apoi vizitele s-au rărit. Vremurile au fost mai grele, copii au crescut și timp de povești nu prea mai era. Ne-am revăzut la parastase.
Tanti Janna mă lua duminica la biserica catolică de lângă cimitirul Bellu. Slujba dura mult și în biserică era frig. Eu cu pantaloni scurți dârdâiam dar nu aveam curajul să mă plâng. După slujbă plecam pe scurtătura ce ducea la cimitirul învecinat. Ajunși la mormântul familie făceam papas. Aduceam apă pentru flori, curățam ceva buruieni, aprindeam lumânări și în sfârșit tanti Janna deschidea o sacoșă imensă, pe care veșnic o purta la ea, și-mi dădea să mănânc un sandwich. Era răsplata supremă. Îl mâncam încet să nu se termine.
Ani de zile copilăria mi-a fost întovărășită de vizitele la mormântul familiei.
Și să revin la zilele noastre stau și mă întreb ce s-a ales din toate astea. Nu găsesc sensul faptelor. Părinții mei sunt și ei tot acolo nu departe de bunici. Și tot acolo sau grăbit la sfat de taină, fără cafea și șerbet mai toți cei de care v-am vorbit.
Nu am cu cine să mă duc la iei fiindcă copii mei sunt departe și nici nepoți nu am.
Să fie asta tot ce mai rămâne după noi?
În jurul bordurii de piatră ce înconjoară pământul cu crucile de lemn, ne-am mai întâlnit.
Ne cunoaștem și nu prea. Pe lângă fețele cutate și ușor de recunoscut mai vad și tinere ființe venite la parastas să mănânce colivă. E mai bună decât pâinea cu unt și salam a lui tanti Janna. Cred și eu. Dar uite că-s aici și sunt de-ai noștri. Încerc să văd dacă-i cunosc pe nume dar mă las păgubaș.
Deci nu mare mi-a fost mirarea când așa pe neașteptate, de la ei mi-a venit răspunsul căutat. Și dragi mi-au rămas cuvintele nepoatei mele Cristina:
Din tot ce vouă v-a fost mai drag, ne-au mai rămas mormintele comune.
Și câte aș mai avea să vă mai spun!
Dar, doar am adăugar:
Din tot ce vouă va fost mai drag, ne-au mai rămas mormintele comune
iar noi din generația mai nouă, le vom păstra ca-n vremurile bune
cu flori, tămâie, lumânări, sub crucile de lemn, cu numele străbune.
****************