Christian Emanoel de Hillerin
Domnul Conte
ROMAN
Istoria FamilieI „de Hillerin“
1400-2015
Ciornă
de lucru
Louis Abel de Hillerin
1816 - 1890
1. Cuvînt înainte 4
2. La curtea regelui 
5
3. Lupta pentru tron 
6
4. Emigrarea 
6
5. În lume, fără nume 
6
6. Titlul nobiliar 
7
7. Blasonul 
7
8. Nume, funcții, meserii 
8
9. Masacrul de la
Boistissandeau 
9
10. Hotel Transilvanie - Paris 
11
11. Amintiri despre
familie 
11
12. Fabrica de conserve 
13
13. Războiul ruso-turc 
14
14. Ajuns în Romania 
14
15. Medgidia - Așezământ
istoric 
14
16. Mici afaceri 
14
17. Naționalizarea 
14
18. Doctorul 
15
19. Palade – Un nou acasă 
15
20. Vremuri noi 
15
21. Onoarea 
16
22. Arta prefăcătoriei 
18
23. Originea socială 
19
24. Fuga 
21
25. Răzbunare 
22
26. Atracția mormintelor 
24
27. Ștafeta 
26
28. Vacanța 
28
Notă: Aceasta este schița cu datele neromanțate ale istoriei,
date ce urmează să fie integrate în contextul
romanului.
1.
Cuvînt
înainte
Întrebarea este oportună și nu i-am găsit încă răspunsul. De
ce o carte?
Acum 20 de ani am început să strâng
datele legate de istoria familiei mele fără să mă gândesc la ce voi face cu ele. Erau date de care aveam nevoie pentru acțiunile în
instanță.
Erau întrebări
despre evenimente demult trecute, acum neînsemnate dar care dădeau un
sens trecerii timpului.
Puse cap la cap m-au făcut să înțeleg mai
mult decât mă
întrebasem.
Și acum, ce să fac cu toate astea. Cele mai multe sunt despre
cei dispăruți. O dată cu ei viața ce au
dus-o s-a stins, s-a consumat, a devenit uitare și nu mai are legătură cu nimeni. Rude, prieteni, case, avere, amintiri,
fotografii, toate nu mai sunt.
Floarea pe care o udai
zilnic. Părul
copilului pe care-l mângâiai cu dragoste. Prietenii pentru care păstrai
sticla cu vin. Obiceiurile tale respectate de cei ce te îndrăgeau. Și
scrisorile din sertar, paginile sfințite cu lacrimi de moție, acum maculatură.
Și tot ce a fost atât de important, acum nu
interesează pe
nimeni.
Am adunat imagini acum
golite de suflare, am strâns speranțe și dureri acum neștiute.
Teancul de hârtie din fața mea mă deprimă fiindcă mă copleșește și nu știu ce să fac cu ele.
Este tentant să le
dau din nou viață.
Dar cum și
cînd?
În curând voi fi și eu o
foaie în plus peste mormanul de boarfe și vechituri pe care copiii mei la ard să facă curat în
casa celui ce le-a adunat degeaba.
Întenția de a le valorifica mă face să mă gândesc la o carte. Încep să mă bucur la gândul ăsta. Dar știu că nici nu pot și nici nu am încercat vre-o dată. Cui să-i transmit ștafeta asta?
Sunt dezamăgit
că nu am scăpare. Și sunt
nemulțumit
pentru pierderea șansei.
Ce păcat că nu sunt tânăr, că nu sunt talentat, că nu am pe nimeni alături și că sarcina mă depășește.
Îmi petrec zilele cu
treburile măi
mult sau mai puțin
mărunte. Am
ambițiile
mele, care deja mă
depășesc.
Și acum e
prea greu să
iau o hotărâre
pentru un proiect eșuat
în fașă.
Câți dintre voi știți sau va interesat ceva despre bunici? Poate nici nu i-ați cunoscut.
Dar de străbunici?
Aici se stinge orice contact personal. Poate o poză demodată pe un perete sau mai degrabă în albumul
tatălui
tău.
Citind cronologia deja
existentă a
familie mele, mă
gândesc că
cei mai mulți
nu au așa
ceva.
Îmi fac curaj și mă motivez că măcar ideea
pusă în
fapt și
datele gata prelucrate vor cădea cândva
pe mâini mai bune.
Da! Am să încerc fără pretenția de a
termina ceva concret. Măcar
să văd ce va ieși. Măcar să scap de apăsarea și reproșul că nu am
încercat.
Dă-mi doamne putere, răbdare și curaj! Și dă-mi doamne cititori!
==/==
2.
La curtea
regelui 
Ceața rece și umedă a Tamisei se
lupta cu primele raze de soare ale zilei. Pe străzi negustorii își trăgeau căroaiele cu marfă către colțul stăzii. Câteva slujitoare cu cușurile goale se grăbeau la cumpărături. În semiîntunericul dimineții pășeau cu grijă printre gunoaiele străzii și se fereau de conținutul țucalurilor golite de sus de la ferestre. Nici
1465 nu era alfel decât anii trecuți. Gurile rele și slujnicele șoșoteau pe la colțuri și comentau năutățile.
Se
zvonea că
tânăra
domnișoară Renée de Montrelais era gravidă.
(Numele
de Montrelais este în secolul XV
legat de baronia regiunii Nantes).
Georges Plantagenet viitorul 1st
Duke of Clarence, 1st Earl of Salisbury, 1st Earl of Warwick, avea doar 19 ani. Despre aventura lor nu se știau prea
multe. Tatăl său, Richard
Plantagenet 3rd Duke of York, fiu al regelui Angliei, nu trebuia să afle
nimic. Dar la curte, o dată cu cele aduse din piață, pe masă ajungeau repede și știrile nescrise. Curtenii dar și nobilii erau obișnuiți cu asemenea evenimente. Era neliniște la palat. Ceva trebuia să se
întâmple.
Să ajungi la
curte era greu. Anturajul palatului era ales, dar în jurul tronului politica,
afacerile, aventurile amoroase și crimele dădeau de cap regelui. Feriți de ochii gloatei, curtenii se dedicau muncii
zilnice. Acum era timp de pace și
petrecerile nu conteneau. Multe fapte de vitejie se comentau la mese, multe
planuri se urzeau sub zornăitul tăvilor cu fripură de cerb și a cupelor de argint pline cu vin de soi.
Capetele înfierbântate își căutau răcoarea în coridoarele întunecate și separeurile clădirii. Căte-o slujnică îi sprijinea la mers și deseori le cădea pradă. Multe plecau de la palat cu o pungă cu bani și se duceau
să-și nască copiii la
sate.
Tinerii
feciori de rang se întreceau în lupte. Erau puternici și ambițioși și doreau să-și
etaleze calitățile
sub privirile curioase și
admiratoare ale domnișoarelor
de onoare. Privirile lor încrucișate nu taie precum spăzile dar străpung dureros ca săgețile otrăvite. Și cum singurul antidot era și pe atunci o caldă îmbrățisare, zvonurile nu conteneau.
Frumușica Renée,
nu numai atrăgătoare și plăcută, era și de
familie bună.
Regele Richard acum informat de sfetnicii săi, avea o misiune grea și delicată. Nu putea să alunge fata cum se făcea de obicei. Nu era de ajuns să trimeată bărbatul la război și să i se piardă urma. Acum
privind în urmă,
vedea pericolul care de generații urmărea tronul Angliei. Coroana era mereu râvnită. O dată cu
pierderea tronului, succesorul avea grijă să răpună toți moștenitorii fostului rege, ajunși acum potențiali rivali la tron. Regele însăși avea
nevoie de fii și
la rândul lor de urmași.
Cei mai în siguranță
erau cei departe de palat. Cei legitimi dar necunoscuți. Renée ducea cu ea acum sânge din sângele
Plantagenet și în
deosebi al ducelui de Clarence.
George
nu avea de ales. Nu dorea să fie tată, dar își recunoștea păcatul. Renée fusese tânără fecioară, curată și
sinceră
când prima ei iubire a rămas binecuvântată. Această cinste dar și povară, trebuia protejată și păstrată în secret.
În
garda regală,
prieten de tinerețe și tovarăș de lupte și călărie, ceva
mai în vârstă,
bine pregătit
și cu
referințe
pozitive, cavalerul Hilerin avea să fie o alegere potrivită. O căsătorie și o retragere de la curte rezolva totul. Cînd a primit
oferta, a căzut
pe gânduri. Sincer, se cam aștepta la asta, că doar fusese mereu în preajmă. Prieteni
buni de joacă și hârjoană cu fete și băieți, pusese și el ochii
pe ea. Rangul însă îi
despărțea. Primii
oferta că nu
se putea împotrivii voinței regelui. Renée era o partidă bună și
deloc neatrăgătoare. Mai
cu seamă că averea ce
o primea nu putea fi neglijată. Nunta s-a făcut la moșia primită drept dotă regală. În anul domnului 1468 a venit pe lume fiul lor. L-ar fi
numit George ca pe tatăl său adevărat dar era
periculos și a
ales să-i
dea numele ei, Renée. René de Hillerin, e cel de la care începem povestea
noastră și care este
primul nume al familiei documentat în literatura genealogică engleză și franceză.
==/==
3.
Lupta pentru
tron 
Ne aflăm în perioada „războiului de 100 de ani”. Edward al III-lea al
Angliei și
ei ce i-au urmat, doreau să cuceriească Franța și să devină „regi ai Angliei și Franței”. Marile lupte (1333-1360), (1369-1389), (1399-1453), s-au caracterizat
prin disputele teritoriale, inițiative și ambiții ale francezilor dar și de legitimitatea regală a dinastiei de Lancaster.
Administrarea teritoriile
franceze ocupate, coabitarea populație, refugiile repetate și staționarea îndelungată a soldaților a condus la o continuă emigrare și asimilarea a locuitorilor.
Pierre de Hillerin, Ec.sgr.
de Buc, la Guérinière, la Touche, l'Ebaupinay, Linières, Sarré şi Barbère
(St.Paul en Pareds, Vent.) Situaţia sa materială, la moartea sa, era aşa de încurcată încât toate bunurile sale au fost vândute, cu
excepţia
hotelului din cheiul Malaquais, din cauza clauzei de substituire. Se pretinde că una din
cauzele acestui dezastru a fost un împrumut de 320.000 livre dat lui Charles
Stuart, pentru a-l ajuta să se urce din nou pe tron, în schimbul căruia el ar
fi obţinut
dreptul de a împărţi armoriile
blazonului său
cu cele ale Angliei.
==/==
4.
Emigrarea 
==/==
5.
În lume, fără nume 
Despre copilăria lui René se cunosc puține fapte. Nu i se recunoștea aparteneța la familia Plantagenet. Mama
sa ia transmis mândria sîngelui
albastru.
Ceea ce meriți trebuie să primește. E DREPTUL TĂU și ce ți-a fost dat prin Dumnezeu, ți se cuvine.
Ec. Sgn.= écuyer
seigneur de .... = cavaler senior de
....
==/==
6.
Titlul
nobiliar 
René
Hillerin, rodul iubirii nelegitime a ducelui de Clarence nu a rămas departe
de palat. A învățat
arta armelor și a
fost atras în lupta pentru supremație și ton. Atât Casa de York cât și casa Plantagenet au fost purtate între glorie
și declin,
între tron și
surghiun. Refugiul cel mai sigur era Franța. În calitate de scutierul al mătușei lui,
Margaret de York, Ducesă de
Burgundia și a
treia soție
a lui Charles Bold, pașii
l-au dus în anturajul curții franceze. Aici a cunoscut-o pe Jeanne du Plessis de
Richelieu, fiica lui Louis de Richelieu, majordom al regelui Ludovic al
XII-lea, cu care s-a căsătorit în 1494,
la vârstă de
26 de ani. Primesc feuda din Plessis drept dotă. El îi dă numele său și este răsplătit pentru asta cu titlul nobiliar al soției. René
de Hillerin du Plessis și
Jeanne, aduc pe lume doi copii, Georges în 1495 și Jacques în 1496. La numai doi ani de la căsătorie,
Jeanne moare la 26 de ani, în urma nașterii fiului ei.
Sau
stabilit în Mortagne sur Sevre (Vendée), casa Garafin Grand. A fost stăpân peste pădurile din
Saint-Hilaire și
terenuri în aceeași
parohie. A slujit sub suveranitatea lui Philippe de Montespédon lady Beaupréau,
soția
lui René Montejehan. Acestora în 1521 lea depus un jurământ de credință și de supunere. A devenit comandant al
cavaleriei lui René Montejehan Frank, ruda lui dinspre mamă. În această calitate, el a participat la războaiele
din Italia sub conducerea lui Ludovic XII și Francois 1.
Timpul a făcut ca rădăcinile sale
engleze să
fie înlocuite cu credința
pentru Franța.
La începutul lunii iunie 1536 împăratul Carol V al Spaniei a invadat Provence. Trupele sale
au cucerit orașul
Brighton, care a fost redenumit „Nicopole” („Orașul victoriei”).
În luptă René de
Hillerin la vârsta de 68 de ani și-a pierdut viața.
René de
Montejehan comandantul său și Regele Francois 1 au fost înfrânți și luați prizonier de către spanioli. Francisc 1 era închis în
închisoarea din Milan. A fost eliberat dupa ce a semnat condițiile de
eliberare: renunțarea
la Milan si Burgundia.
După răscumpărare René
de Montejehan va fi titrat mareșal al Franței de către regele Francisc 1.
René de
Hillerin pentru curajul aratat în luptă și pentru jertfa supremă, viața, va fi ridicat în rangul nobiliar de Conte și răsplătit cu
avere și
avantajele rezervate aristrocrației.
==/==
7.
Blasonul 
Roşiul
(gueules-ghul) email roşu
subliniat în desen de linii verticale, cu 3 roze a 5 frunze de argint aşezate 2 şi 1 (d’Hozier
et Chérin).
DIEU ET MON DROIT
Pierre
de Hillerin, Ec.sgr. de Buc, la Guérinière, la Touche, l’Ebaupinay, Linières,
Sarré şi
Barbère a obţinut
dreptul de a împărţi armoriile
blazonului său
cu cele ale Angliei.
==/==
8.
Nume, funcții,
meserii 
NUME IMPORTANTE DIN ISTORIA FAMILIEI
Există nume
care au rămas în istorie.
Nume ce
configurează profilul familie noastre, ce au atras admirația contemporanilor
săi și
care ne obligă să le cinstim memoria măcar prin elogierea faptelor lor.
Originea
engleză a numelui este amintită dar nu este documentă suficient.
Cercetătorii
istorici menționeză că numele René de Hillerin apare înainte de 1468 la
fiul legitim/nelegitim
al lui Georges Plantagenêt, duce de Clarence și al
lui Renée de Montrelais.
Legat de luptele pentru tronul Angliei și bănuim că
în urma uneia din numeroasele refugii în Franța
familia s-a stabilit la
Poitou.
Încă din
secolul XV, înalta societate a Franței se împletește cu numele nostru prin
prezența și
funcțiile deținute în stat. Iată citeva exemple:
|
Anul |
Nume |
Funcția |
|
1495 |
Etienne |
procuror și epitrop al bisericii
St.Pierre de Mortagne |
|
1598 |
Jean |
stareț prior St.Laur din Mailleyais |
|
1599 |
Jean |
paroh
de Mortagne |
|
1613 |
Nicolas |
paroh
St.Andre sur Sevre |
|
1647-1659 |
Jacques |
paroh
St. Andre sur Sevre |
|
1616 |
Jean |
secretar
și intendent al mareșalului de Cosse |
|
1647 |
Jacques |
preot
doctor de Sorbona, |
|
1605 |
Jacques |
|
|
1634 |
Jacques |
obține
scrisori de confirmare a nobleței |
|
1610 |
Henry |
intendent
general și provincial al Domnilor mareșali ai Franței |
|
1625 |
Charles |
intendent
general de Londunsis |
|
1643 |
Charles |
preot
doctor de Sorbona, |
|
1639 |
Jean |
canonic
al catedralei Notre Dame din Paris |
|
1655 |
Pierre |
căpitan
șef al zburătoarelor în marea șoimărie a Franței, |
|
1763 |
Charles |
a
fost menținut în noblețe împreună cu fratele său mai mare Jean Baptiste, |
|
1690 |
Jean Baptist Gabriel |
a
fost primit Cavaler de Malta |
|
1763 |
Jean Baptist |
a
fost menținut în noblețe în 1706 și apoi în 1715 |
urmează!!!
==/==
9.
Masacrul de
la Boistissandeau 
Războiul din Vendée a fost un
război civil
francez, care a avut loc în perioada 1793-1796, în care forțele armate
ale primei republici franceze s-au confruntat cu armata catolică și regală care susținea
vechiul regim. Operațiile
militare au avut loc în zona definită drept "Vendée militaire", cuprinzând regiunile
istorice Anjou și Bas-Poitou, sau
departamentele nou înființate Vendée, Loire-Atlantique și Maine-et-Loire. Războiul a fost foarte brutal și numeroase
sate din zonă au
fost complet distruse. Distruse în timpul războiului din Vendée, începând din a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, a început o amplă acțiune de reconstruire a bisericilor care, în marea lor
majoritate, erau prevăzute
cu vitralii
Marie-Agathe
de Hillerin de Boistissandeau (născută Bouret de Neuvron) era soția lui Jean-Baptiste-Laurent de Hillerin de
Boistissandeau, membru corespondent al Academiei de Științe a Franței, inventatorul unei mașini de calcul. Cea mai mare dintre fiicele ei,
Armande de Hillerin de Boistissandeau era măritată cu Gabriel-Louis-Jacques-Barthélemy des Nouhes
de Robineau.
În 31
ianuarie 1794, Marie-Agathe, care era în vârstă și neputincioasă, împreună cu cele două fiice ale ei au fost asasinate de un grup de 5 husari republicani pe treptele castelului
Boistissandeau din localitatea Les Herbiers.
În 1942, castelul a fost donat congregației "Frères de Saint-Gabriel" care au
instalat un noviciat în castel. Cu prilejul reabilitării castelului, în capela acestuia a fost
instalat vitraliul "Massacrarea Doamnei de Hillerin", executat de maistrul
sticlar Van Guy în 1957
Vezi: “http://ro.wikipedia.org/wiki/Vitralii_despre_războiul_din_Vendée#Marie-Agathe_de_Hillerin_de_Boistissandeau“
*** / ***
Cu permisiunea autorului,
vă reproduc o filă de istorie.
Fotografia de prezentare a
Asociației, reprezintă un castel feudal în Franța.
Château féodaux de la
Flocellière, Rue du Château, La Flocellière, France.
E locul nașterii, reședinței
și locul de veci al familiei Ramura
„Marchiz de HILLERIN de
la TOUCHE de BOITISSANDEAU”
având blazonul cu coroana
Marchizului de la Touche și deviza „Dieu est mon droit”.
(înobilat după bătălia de la
Touche în anul 1500?) și rădăcinile legate de
Château renaissance du
Bois-Tissandeau, Les Herbiers.
Citez:
Bunicul a fost până la independența Indiei (15 august
1947), șeful poliției călare.
Bunicul și tatăl au fost primari în La Flocelière.
Tatăl a evadat din lagărul de prizonieri din Germania și
în anii 1950-60 tatăl a vândut Castelul la Flocelière şi herghelia.
În prezent fiul de 15 ani este moștenitorul titlului și
continuatorul acestei istorii.
Î-mi permit să
subliniez continuitatea tradiției creșterii cailor și să schițez o paralelă.
* înainte de
1900 calul era nelipsit, mai ales la nobilii cavaleriști.
* 1940
Charles, Șeful poliției călare - India.
* 1955 Charles
Elie, Herghelia de la Flocelière - Franța.
* 2000 Prix Jacques de Hillerin – Hippodrome de Les
Sables D'Olonne - Franța
* 2010 Echitație; Cupa
Silvana - Ferma Dora - Romania.
Castelele sau
transformat în apartamente la bloc, hergheliile au devenit grajduri
dar noblețea sufletelor noastre și admirația pentru cal, nu ni le ia nimeni!
==/==
10.
Hotel
Transilvanie - Paris 
==/==
11.
Amintiri despre familie 
Autor: Charles Joseph de
Hillerin ("13-13")-Gaga-(1865-1953).
Text original în limba
franceză
tradus în 1985
de Jeanna Marguerit de
Hillerin ("14-19")-Tanti Jana -(1909-1995).
Regele Francisc I, rege al
Franței
era un rege foarte războinic
și avea în
preajmă o
mulțime
de cavaleri și
oameni de arme care se luptau pentru el la cel mai mic furt din vecinătatea sa.
La bătălia de la
Pavia, contra spaniolilor (Carol V), lupta a fost pierdută și Francisc scrise mamei sale: Doamnă, totul este pierdut în afară de onoare.
În această bătălie, una
din cele mai mari ale secolului, regele Francisc I fu trântit de pe cal, care
fu omorît, iar el era să
fie înjunghiat când apăru
cavalerul de Hillerin cu oamenii săi, care îl depresurară pe rege. Acesta putu să scape luând calul cavalerului. Cavalerul de
Hillerin fu numit mai târziu Conte de Préssec (Poitou, Franța), ca
recompensă
pentru frumoasa sa acțiune.
Observația editorului:
Bătălia de la Pavia e datată 1525, iar primul în genealogie spus de Préssec
este Charles Francois"09-48" de Hillerin, născut la 11 Febr.1754. Neconcordanța datelor
se poate pune pe seama povestirii romanțăte a trecutului.
După bătălie cavalerul RENÉ de Hillerin"01-01"
s-a retras pe proprietățite
sale în Vendée unde poseda o vastă pădure, pădurea din Vouvant, loturi de terenuri de cultură, unde
familia sa locuii în orașul Fonteney le Comte, până la marea revoluție din 1793.
În timpul revoluției o bandă de asasini
a invadat toată
regiunea, Contele de Hillerin fu obligat, pentru a-și salva viața și aceea a copiilor, să se ascundă cu ajutorul fermierului său principal, într-o cavernă din pădurea Vauvant, unde rămase 8 luni, neișind decât noaptea. El și familia sa au fost întreținuți de fermierul său, care le ducea, în fiecare noapte, hrana și cele
necesare.
Acest fermier a răscumpărat, cu
banii săi,
toate proprietățile
aparținând
contelui, care au fost vândute ca bunuri naționalizate. La sfârșitul revoluției, acest om cumsecade a restituit
proprietarului său
toate aceste bunuri între care și o mare parte din pădurea Vouvant.
Familia a trăit timp de
8 luni din ceea ce putea aduce acest
fermier și
s-a întors să
locuiască la
Fontenay le Comte la sfârșitul revoluției cînd a primit partea sa din Miliardul Emigranților, ca
despăgubire
pentru pierderile suferite din cauza revoluției.
Ei rămaseră la Fontenay le Comte unde locuiau într-o casă mare lângă râu. Jos
era un magazin mare unde se vindeau caschete și pălării.
O curte mare pavată dădea spre
rîu care trecea la picioarele acestui fel de turn. Ei se ocupau de comerț. Mai
tîrziu bunicul meu a cumpărat o casă frumoasă în strada mare și o mică proprietate în sudul orașului, lângă rîu. Această proprietate avea o mică casă și o
grădină mare plină de legume și vie, care
dădea fructe
bune și
legume frumoase. Apa era procurată de un puț cu balanță și
frânghie cu trei găleți.
În casa cea mare de lîngă râu, casa
comercială,
i-am văzut,
pentru prima dată,
pe bunicii mei. Familia era compusă atunci în 1868 din:
- bunicul Louis Abel de
Hillerin"11-14", bunica Célestine Ballereau"11-14A", mătușa
Marie"12-20" decedată fată bătrână, mătușa Honorine"12-18" care s-a călugărit în ordinul Sf.Vincent de Paul la Nisa unde a murit către 1930,
fiul Charles Abel Celesten de Hillerin"12-16" căsătorit cu Leontine Tertrais"12-16A", părinții mei și fiica
Celestine"12-21" mătușa mea, care s-a căsătorit la 40 de ani
cu un negustor din Fontenay. Ea a avut
un fiu care azi (înainte de 1953) trebuie să fie mare, chiar căsătorit.
La această epocă calea
ferată nu
mergea pînă la
Fontenay . Din Nantes și
Sables d'Olonne trebuia să mergi cu trenul pînă la La Roche sur Yon, apoi cu trenul pînă la
Velluire, de acolo cu diligența cu 4 cai la Fontenay. Era un voiaj care, mie copil, îmi
plăcea
foarte mult. Câțiva
ani mai târziu, calea ferată de la Velluire trecea prin Fontenay unde s-a construit o
gară
frumoasă.
Mama mea locuia în
localitatea Beautour, pe Sevra Nanteză la 4-5 km de Nantes.
Ea făcu cunoștiință cu Charles de Hillerin"12-16" care în scurt
timp fu logotnicul ei, la Paris unde era în voiaj cu tatăl său. Logotnicul era la Paris pentru a-și termina studiile comerciale. Căsătoria fu
decisă
repede și
Charles de Hillerin"12-16" intră ca asociat cu 1/3 parte în "casa Tertrais-Ballereau"
("xx-xx") din Nantes, cu Tertrais tatăl ("xx-xx") și Victor André NicolasTertrais
("xx-xx") fiul.
Cei doi tineri Victor și Charles
nu se înțelegea
deloc. Lui Charles, cel mai tânăr îi plăcea mai mult vânătoarea și pescuitul decât biroul, unde bătrânul
venea rar. Cei doi tineri asociați au ajuns la bătaie și șeful contabil, un mic bătrânel numit Reneau, a fost obligat să-i despartă, tocmai în
momentul când balconul unde se găseau beligeranții se prăbușea în grădină, la câțiva metri. Din această zi, nimic nu mai mergea și după o nouă ceartă în legătură cu cățeluș pe care câinele cel mare al lui Charles l-a omorât, tatăl Tertrais
a decis lichidarea asociației.
Aveam atunci cinci ani și-mi
amintesc foarte bine cum erau aranjate saloanele și camerele ocupate de soldați. Numai
după războiul
1870-1871-1872 a avut loc lichidarea casei Tertrais-Ballereau. Avem atunci 7-8
ani. Am fost băgat
la pension în Nantes, colegiul Stanilas, cu fratele meu Henri"13-14",
timp de doi ani. Eu din cauza unei sănătăți precare
am fost reținut
acasă,
unde-mi continuam studiile cu institutoarea surorilor mele. Fratele meu a fost
dat la pensionul Iezuiților
din Vanne, unde a rămas
până în
1881. Fratele meu Pierre"13-16" cu o sănătate foarte proastă a stat mulți ani cu bona sa, la Nisa, sub supravegherea mătușii
Honorine, călugăriță la St.
Vincent de Paul.
Viața era foarte simplă la Nantes, cu toate că personalul de serviciu se compunea din bucătăreasă, bona pt.
copii și
subreta, vizitiul și
institutoarea.
La Salbes d`Olonne erau
aproape întotdeauna invitați. Erau aproape zilnic 10-15 persoane la masă. Atunci
erau trei servitori. În plus: grădinarul, spălătoreasa
și încă o bonă pentru
copii.
urmează!!!
==/==
12.
Fabrica de
conserve 
Autor:
Charles Joseph de Hillerin ("13-13")-Gaga-(1865-1953).
Text original în limba
franceză
tradus în 1985
de Jeanna Marguerit de
Hillerin ("14-19")-Tanti Jana -(1909-1995).
Fabrica
și construcțiile din Nantes
precum și o
uzină de
sardele situată la
Concarneau au revenit ca parte lui Victor Tertrais. Charles de Hillerin avu ca
parte uzina din Sables d’Olonne, marca specialităților și o mare parte numerar.
Charles
de Hillerin s-a retras cu familia sa într-o casă frumoasă din Bulevard L’Ornne, No. 30, pe urmă a cumpărat o
fabrică
mare unde și-a
instalat fabrica de conserve și de conservare cu sare, a construit o uzină la Saint
Guinele pentru sardele și
mai târziu încă o
fabrică de
sardele în Bretania.
Și la Paris
era o uzină
pentru conservarea ciupercilor și a fabricarea pateului de ficat cu trufe, ceea ce făcea împreună cinci
uzine fabricând conservele Hillerin-Tertrais, care erau bine primite în comerț și se
vindeau cu 3-5 franci mai scump decât mărfurile altor case concurente. Marca „Des
friands” (delicatese) și
mai târziu marca „Mignon” produceau necaz și neplăceri vărului Tertrais, de unde o răceală în relațiile celor
două
familii.
Tatăl Tertrais,
după
dizolvarea casei Tertrais-Ballereau și moartea soției sale, se retrase într-un apartament mare pe Cour
Cambrone unde continua să îmbătrânească. A murit câțiva ani mai târziu (1876) lăsând moștenitori pe copii săi: Victor, (Charles era mort), fiica sa
Leontine (mama mea) și
Marie Gayet, soția
unui avocat din orașul
Predon (Bretania), mama a 8 copii.
Acestă mătușe Marie
Gayet, venea în fiecare an să petreacă o lună, o lună jumătate, la Sables d’Olonne cu soțul și copiii, la noi. Era o înțelegere perfectă între cele două familii, Hillerinii fiind mult mai bogați decât
Gayets. Toamna ne întorceam la Nantes, unde familia Gayet locuia aproape o lună la bunicul
Tertrais, iar noi în casa din Bulevard de Lernne 30.
Între
timp intervenii răzbioul
din 1870 între Franța și Germania
separarea asociațiilor
nu era făcută. Uzina din
Nantes a fost rechiziționată de armată pentru a
prepara și
conserva carnea vitelor retrase din fața inamicului. Se tăiau la Beauteur 50/60 boi sau vaci pe zi.
Cazanele de la Sables d’Olonne au fost demontate și expediate la Nantes. Erau niște cazane
mari de aramă de
o capacitate mai mare de 1 m.cub. Uzina a lucrat zi și noapte până la sfârșitul războiului și a câștigat mulți bani cu acest lucru.
În
timpul războiului,
având în vedere banii ce se câștigau de la uzină, s-a instalat în saloane și în camerele libere, un spital pentru răniți. Acești răniți erau
îngrijiți și hrăniți pe
cheltuiala casei Tertrais-Ballereau. În fiecare dimineață tatăl meu Charles de Hillerin și unchiul meu Victor Tertrais, mergeau la gara
din Vertou unde se aduceau 10-15 soldați care erau îngrijiți imediat de medicul care venea zilnic. Aceasta
a durat până la
pace.
Mama
mea și
unchiul Victor se ocupau cu îngrijirea soldaților dându-le să bea limonadă și administrându-le medicamentele. Răniții era schimbați în fiecare zi, cei care plecau fiind înlocuiți a doua zi
dimineața.
Medicul făcea
trei vizite pe zi și
lua masa acasă.
Cele cinci femei ocupate cu îngrijirea bolnavilor erau plătite de casă.
Aveam atunci cinci ani și-mi
amintesc foarte bine cum erau aranjate saloanele și camerele ocupate de soldați.
==/==
13.
Războiul
ruso-turc 
==/==
14.
Ajuns în
Romania 
==/==
15.
Medgidia - Așezământ
istoric 
==/==
16.
Mici afaceri 
==/==
17.
Naționalizarea 
==/==
18.
Doctorul 
Eram mic copil când la joacă m-am tăiat la deget. Nu mă
durea.
Dar a curs sânge albastru!
Mama s-a speriat și am fost la doctor. După analize am
aflat.
- Tovarăse, nu trebuie să vă speriați. Nici noi nu știm
exact ce are copilul, dar credem că nu este ceva contagios. Adică nu se ia. Ați
observat ceva neobișnuit la el?
- Nu! Este normal deși are unele ciudățenii.
- Explicați, că poate așa descoperim ceva.
- Mănâncă încet, puțin și nu-i place să fie singur la
masă. Vorbește cu cățelul și împarte pâinea cu el. Are deficențe de vorbire. Nu
țipă și nu poate înjura. E prea timid și-mi mulțumește pentru o simplă
mîngâiere. Dacă nu-i pun șervețel lângă farfurie, își ia singur. Copiii de pe
stradă îl iubesc și ascultă de el.
- Da, ciudat. Cum ați spus că se cheamă?
- de Hillerin.
- Cum se scrie cu „d“ mic sau mare?
- Și mic și mare, fiecare cum apucă.
- Aici e trecut fără „de“, e vorba de aceași persoană?
- Pe tatăl și bunicul lui înainte, îi chema cu „de“, dar
pe urmă fără. Dar nu s-au schimbat nici un pic. De la o vreme doar aveau fobie
de roșu. Și ăsta mic are cravată roșie de pionier dar nu vrea să o poarte.
- Vedeți tovarășe, ...... pardon doamnă, analiza arată o
modificare în genă. Este ereditară.
Probabil că vine de demult și nouă aici nu ne este necunoscută.
Literatura de specialitate amintește că unii pacienți, numiți aristrocrați,
suferă de asta.
Noi prin vaccinare am eradicat boala dar la copilul
dumneavoastră este cronică.
Vă rog să-mi lăsați mie proba de sânge să o păstrez în
laborator fiindcă cândva cred că va fii la mare căutare și vom dorii cu toții
să ne infectăm!
Au trecut ani buni de atunci și nici antidot nu s-a
găsit, nici nimeni nu s-a infectat.
==/==
19.
Palade – Un
nou acasă 
==/==
20.
Vremuri noi 
Din profesorii ce i-am avut în timpul școlii unii mi-au
rămas în amintire.
Eram elev în clasa 7-a la o școală nou construită în
cartier.
Noi elevii nu prea ne cunoșteam între noi. Și profesorii
erau noi, nu ca la o școală veche unde toată lumea îi cunoștea. Unul dintre ei
și-a făcut repede renume de ciudat. Era profesor de limba română și franceză.
De aia îl și chema Bazil Florescu, nu Vasile.
Nu prea tînăr dar nici în vârstă. Se aflase despre el că
nu aude bine cu o ureche. Cică în război explodase o grenadă și l-a surzit. Se
mai zvonea că făcuse studiile la Paris dar că nu avea un post la o școală mai
mare datorită surzeniei lui.
Vorbea frumos, îi plăcea să recite și făcea lecții
plăcute. Se mai spunea că se întâmple să uite la ce oră este și să înceapă a
recita în franceză deșii era la ora de limbă română. Trebuia să-i facem semn ca
să-și revină. Asta îl făcea și mai simpatic.
Recita din Eminescu. Acest mare poet de care românii
trebuie să fie mândrii. Și tot el a adăugat că tradus în franceză î-și mai
pierdea din valoare.
Dar au și ei francezii poeții lor. Și nu unul, ci poate
zece ca al nostru sau chiar mai buni.
Când învățam despre Rebreanu și viața la țară, povestea
cu nostalgie că și el e băiat crescut la sat. Crescuse greu și muncise mult.
Cînd venii vorba de înțelepciunea țăranului și de
dragostea de animale și pământ ne-a povestit de tatăl lui.
Într-o zi eram cu
tata la câmp. Ne odihneam la umbra căruței și tata mă punea la încercare.
- Ia zi tu Sile, tu ce ai face în locul meu. Uite avem căruța cu doi
cai. Ne facem treaba cu ei. Dar dacă nu mai ai pământ oare la ceți mai
trebuiesc. Nar fi mai bine să îi vindem?
- Dar pământul cel
avem cu ce săl mai lucram, zic eu.
- Acum avem dar se vorbește căl adună grămadă și se lucrează cu
tractoare, așa ca în satul vecin.
- Da am auzit că pe unul lor bătut că nu voia.
- Ăla era un prost. Naînțeles.
Mă întreba tata
doar așa, că a făcut tot cum știa el că e mai bine. I-a vândut. Și bine o făcut
că or venit aștia și ior luat tăt.
Ascultam ora de literatură dar primeam o lecție de
viață.
Am sesizat imediat emoția glasului domnului profesor. Am
fost mai atent și nu m-am înșelat. Cînd a spus „or venit aștia și ior luat tăt“ am aflat adevărul. Din acel moment l-am
înțeles și apreciat. A scăpat, s-a demascat cu un cuvînt și pentru asta l-am
respectat și mai mult.
Povestea profesorului meu, profesor universitar de
literatura franceză, cu studii la Paris era tristă. Ascunsă sub un zîmbet
înșelător, iertător dar destul de puternică încă să izbucnească din suflet și
să se răcorească povestind.
Basil Florescu baiat de țăran, a plecat la școli trimis
de tatăl său. Acasă „or venit aștia
și ior luat tăt“. Rămas sărac dar dușman pe vecie.
Povestea nu ne dezvăluie ce s-a întâmplat cu tatăl lui,
nu ne explică de ce a pierdut postul la universitate și nu dezvăluie cine la
bătut de la surzit.
Băiat de chiabur, acum te stiu, și te iubesc mai mult.
==/==
21.
Onoarea 
Nu mai erau decăt câteva zile până la salariu. Și cum se
face, banii casei se terminaseră. Cu ce mai aveam prin buzunare mai reușeam să
trecem una, două zile. Se mai întâmpla asta și găseam scăpare la mama. Femeie
chibzuită și acum scăpată de grija copiilor de scoală, din pensia ei mică tot
avea mereu ceva rezervă. Luna asta apelasem deja la ea și-mi era rușine să mai
încerc. Cu tata nu aveam nici o șansă că el tot la mama cerea.
Colac peste pupăză azi era ziua Nelu. Am privit lung rafturile cu băuturi de la
Cafe/Meinl din colțul străzii. Îi ziceam Main că așa spunea mama când mă
trimetea să cumpăr cincizeci de grame de cafea proaspăt măcinată. Din toate am
ales o sticlă de votcă și ultimii douăzecișicinci de lei sau dus. Nu era cine
știe ce dar nici cu mîna goală nu se cade.
A fost o seară frumoasă și atracția principală a fost
mica Silvana care făcea câteva luni. Eram mândrii de fiica noastră. O creșteam
cu drag și o păzeam ca pe ochii din cap. Azi este duminică. Vom dormii mai
mult, dacă ne lasă fata! Dar ca un făcut, foamea a dat scularea. A pus-o la sân
și am mai ațipit o clipă.
După micul dejun am făcut descurajanta descoperire.
Cutia de laptele praf era goală. Mai rău, era ultima și spre prânz trebuia să
avem lapte. Duminica se închideau magazinele la prânz și mama nu era acasă.
Singura scăpare era tanti Janna. Veșnica tanti Janna.
Sora tatălui meu locuia cu noi în curte în casele bunicii noastre. Ea îi
gazduise și i-a îngrijit la bătrânețe. O vedeam ca moștenitoarea de drept a lor
dar în curte chiriașii îi ziceau în bătaie de joc "doamna
proprietăreasă". Acum pensionară, locuia singură și croșeta toată ziua.
Încerc să delimitez în timp legătura cu această ființă
dragă și controversată. Era uneori ciudată. Precis era răutăcioasă dar asta era
specific familiei așa că nu o caracteriza deosebit. Mă legau de ea atîtea
amintiri încât e greu să începi cu ceva anume când vine vorba de tanti Janna.
Trec de poveștile copilăriei și retrăiesc adolescența.
Nu poți uita serile când student fiind urcam scarile și o vedeam prin ușa larg
deschisă. Ședea în fotoliu și-și fuma țigarea.
- Ce faci băiete? Ce te aduce?
Aveam deja experiență și știam cum să o abordez.
- Bine. Am venit să te mai văd.
Mă așezam pe scaunul de lângă sobă. Veioza veșnic
aprinsă îi lumina mâinile iar radioul hârâia pe vocea Europei libere.
Aveam totdeauna câte ceva de vorbit și printre altele
ascultam povești despre bunici și Medgidia. În cele din urmă îi ceream o sută
de lei până la bursă. Niciodată nu m-a refuzat. Mai scârțâia, că o duce
greu, că nu sunt bani dar nu plecam cu mâna goală. Învățasem de la mama, cât de
important este să fi punctul cu banii. În ziua bursei, cumpăram o punga mică de
cefea sau un pachet de țigări Virginia roșii și-i aduceam datoria și
cadoul-dobândă.
Acum situația era mai încurcată. Căsătorit, cu copil, cu
sevici și responsabilități. Mai apelam la ei dar întotdeauna mă prelucra.
- Să fii mai chibzuit cu banii! Cheltuiți aiurea pe nimicuri,
etc!
Mi-era greu dar nu aveam timp de pierdut. Era cam zece
dimineața. Am mai așteptat că se trezea târziu.
Iar o să înceapă: Nu ai de mâncare copilului? Dar ce e
în capul vostru. Nu mai sunteți tineri făra minte.
Era rea dar avea dreptate. Ducea o viață fără bucurii și
se resemnase cu ce avea. Avea pică pe femei dar o relație bună cu bărbații
familiei. Știa să țină un secret și se dovedise un camarad bun. Aveam exemplu
bun pe unchiul Francois care ascundea la ea banii, de nevastă.
- Tanti Janna, te iau de dimineață.
- Cei băiete, ce ai pe suflet?
Ce să am, îmi zic eu, îmi trebuie o sută pentru lapte
praf pentru Silvana. Dar mă abțin că știu că-mi dă, dar nu am timp că închide
magazinul și ea începe liturghia și muștruluiala. Și asta pentru o sută.
Începea să spună că banii sunt la bancă, că nu are, începea să caute și găsea
cu greu, ca prin minune, exact suta căutată.
- Mi-e rușine să-ți spun dar nu am altă scăpare și te
rog să mă ajuți.
- Iar n-ai bani. Hmm?
- Da, dar nu asta e problema. Trebuie să mă ajuți și să
ții secretul. Nici nevasta nu are voie să afle. Mai ales ea.
- Zi, ce ai pățit.
- Promiți?
- Promit!
- Am fost zilele trecute cu colegii la o petrecere. Ei
se cunoșteau mai bine, erau mai pricepuți, rezistau la băutură și s-au apucat
să joace cărți. Au dat-o pe pocker și de rușine eu nu m-am retras din joc. Pînă
să mă dumiresc am pierdut aproare cinci sute de lei și acum m-au sunat să duc
de urgență banii că ei pleacă la munte. Zilele următoare eu primesc prima de
acord, dar nu trebuie să afle Cristiana.
Nu am terminat bine minciuna că tanti Janna s-a ridicat,
a deschis sertarul a scos un sul de bani, a numărat cinci sute și mi-a zis:
- Fugi băiete și apărăți onoarea!
==/==
22.
Arta prefăcătoriei 
Tata
venea obosit spre casă.
Ziua la fabrică
trecea greu. Multa alergătură, statul în picioare și frigul își puseseră amprenta pe statura lui. Nu mai era drept ca
pe vremuri. Nu mai era agil în mișcări și parcă totul se
desfășura
într-un film cu încetinitorul.
Povara
anilor îl apăsa.
Să fi îmbătrânit
înainte de vreme? Nu. Sau nu numai. Și sufletul îndura amarul măcinător al stării fără ieșire.
Totul
în jur părea
neschimbat dar parcă
totuși
altfel.
Casele
neîngrijite, cu fațadele
murdare și
cu acoperișurile
de tablă
ruginită îl
apăsau.
Strada pe care o cunoștea
de o viață
acum parcă-i
era puțin
străină.
Oare
ce o fi dus la pustiul ăsta
care se adîncea?
Aceleași
gînduri revin, aceiași
nesiguranță și vechile
întrebări
fără răspuns. Intră pe poarta
curții.
Ușa grea de
fier forjat parcă ar
trebui unsă.
Gardul își
are povestea lui. Tatăl său, bunicul
Gaga a stat mult pe gînduri, cum să facă gardul. S-a hotărât să-l facă robust să nu ruginească și să nu se prăbușească în timp. Soclul din piatra masivă de bazalt susține stîlpii groși de fier. Gardul însăși din benzi de fier în formă de floare,
spirale și
melci este prins în nituri. Bunicul își dorea să reziste o viață.
Acum
gardul stă
nevătămat de o
sută de
ani. Bunicul s-a stins dar gardul lui va dăinui încă alte vieți.
Casele
sunt acum ale statului. Și gardul la fel. Și noi toți, tot ai statului suntem.
Mama
i-a așezat
farfuria cu ciorba fierbinte. Parcă s-a mai liniștit un pic. Mestecă în ciorba fierbinte. Îi povestește mamei
despre ziua de lucru. Muncitorii vorbesc. Unii sunt supărați, alții râd. Spun bancuri. Dacă n-ar fi bancurile astea! Au ajuns supapa de
siguranță
prin care poți
spune ce gîndești,
deghizat în gura lumii. Sunt veșnicele bancuri cu nebuni, cu Bulă și cu partidul. Astea cu partidul nu prea ai curajul să le spui.
Te uiți
în jur, privești
oamenii în ochi, stai pe gânduri și parcă ai tăcea.
Bancul
nu e totul. Faptul că îl
spui e un mic act de curaj. O rupere a tăcerii, o revoltă și o dovadă de îndrăzneală. Îți alegi auditoriu, îi spui „să vă zic una bună“ și le declari prin asta încrederea. Îi faci părtași. Le
demonstrezi cine esti și
ce gândești.
Și fiindcă mă asculți înseamnă că esti ca
mine și
mie nu mie frică că mă torni.
Mulți au sfârșit însă rău. Unul din
cei mulți,
a turnat.
Eu
copil preșcolar
mă jucam sau
îmi făceam
de lucru lângă
sobă.
Tata îi povestea mamei. Prindeam fiecare cuvînt. Înțelegeam pe jumătate. Întelegeam cuvintele neînțelese și simțeam că în spatele
lor era ceva important și
periculos. Secret și
complotant. Intonația
cuvintelor, pauza, șoapta
sau râsul gălăgios se
împleteau într-o atmosferă benefică. Te simțeai acasă, că esti părtaș, că nu ești singur și că acum „știi“.
Brusc
vocea tatei se schimbă.
Firul poveștii
se rupe. Acum vorbește
despre altceva. Vraja dinainte a dispărut. Ridic capul și mă uit. Chipul tatei e schimbat. Spune lucruri la întâmplare
și în ochi îi
chicesc acel ceva ce numai eu îl recunosc. Ceva s-a întâmplat.
Pe
ușă a intrat
sora mea. Dă
bună
seara și
se așează la masă mândră de cravata
ei de pionier, de la gât.
De
ce o fi schimbat tata vorba? Acum îmi amintesc ce am aflat mult mai târziu.
Sora mea venind acasă de
la scoală a
spus ce tocmai învățase:
Tata Stalin ne dă
pâinea!
Bietul
tata. Putea el s-o strângă de gât? Nu, nu putea fiindcă noi copiii învățam la scoală, că ceea ce spune profesorul este mai important decât ce
spune mămica
sau tăticu.
Cu
timpul am învățat
să privesc
înainte de a vorbi. Mă
uit și
cântăresc
riscul. Nu poți să spui
orice, oricui. Pe unii îi cunoști pe alții nu.
Începi
cu vorbe simple și
continui cu mici ambiguități ce pot fi interpretate. Vorbe cu înțeles dublu.
După fața
interlocutorului ști
cu cine ai de-a face. Dacă esti nesigur, întorci vorba din mers. Acum parcă pot paria
că ghicesc fără greșeală cine ești și ce gândești. Și uite așa oamenii
din jur se împart în, cu noi sau împotriva noastră.
Se
spune că
omul folosește
cuvintele pentru ași
ascunde gândurile. Dar sub imperiul fricii cuvîntul e cel ce-ți înlesnește și-ti creează calea spre
eliberarea gândului.
==/==
23.
Originea
socială 
Tatăl meu Lulu, era tânăr șofer la cariera tatălui său la Medgidia.
Fratele mai mare Emil era un fel de șef. Ca tata să nu-și cheltuiască banii de salariu în zadar, Emil îi reținea banii
în păstrare.
Cu timpul relația
s-a stricat. Pe când transporta muncitorii cu camioneta, tata i-a răsturnat în șanț. Asta a
pus capac, a fost dat afară și i
s-au oprit și
bani pentru stricăciuni.
Venise
momentul să
înceapă o
viață
nouă așa că a plecat
la București
unde locuiau surorile lui. A căutat servici și nu a durat mult până a aflat că se căuta șofer. S-a prezentat la adresa care era o casă impunătoare cu un
gang care ducea din stradă în spatele casei. Acolo nu era loc de întors.
Administratorul i-a arătat
mașina
doamnei. Doamna era o actriță la modă, bogată și răsfățată de
societate. Mașina
un Buick mare și
lat, dea-bea avea loc pe gang.
-
Dacă poți să o bagi și să o scoți fără să o atingi
de tufe, ești
angajat!
Nu
era floare la ureche dar avea destulă experiență așa că a fost imediat lăudat și angajat.
Cu uniformă
elegantă și șapcă nu se
putea spune că
nu-i plăcea.
A durat o vreme dar cum totul are un sfârșit, a fost luat în armată.
Aici
a fost înrolat ca mecanic auto și nu după multă vreme nemții l-au trimis la specializare în Germania la uzinele
Lanz. Aici se fabrica utilaj agricol, așa că Lulu s-a specializat și a fost trimis în țară unde la începutul războiului a fost concentrat la locul de muncă. Asta
însemna că nu
pleca pe front dar trebuia să asigure buna funcționare a mașinilor pe câmp pentru alimentarea frontului cu
grâne.
Din
1938 era căsătorit și scăpase și de război.
A
lucrat pe cont propriu și
repara tractoare pentru moșierii timpului. Dar cum cu timpul moșierii ajungeau pe la canal sau în închisori,
afacerile mergeau prost. De ce dispăreau moșierii? Păi noua clasă politică la putere era de orientare comunistă. Pământurile au fost naționalizate și cei ce se împotriveau erau declarați dușmanii
poporului.
Trăiam vremuri
tulburi, întunecate de actele de descreditare și intimidare a intelectualității. Țărănimea era sărăcită și fără pământ era
neputincioasă.
Oamenii politici cu alte orientări decât partidul comunist, dispăreau și cu sau fără proces ajungeau în pușcării de unde li se pierdea urma.
Familia
mea era în pericol. Numele și originea franceză erau altfel decât marea masă. Tot ce
era altfel era suspect. Charles era ginerele lui Mircea Vulcănescu, mort
și el în
închisoare.
Nici
unul dintre noi nu făcuseră politică ba chiar
unii au lucrat în securitate și poate asta ne-a fost salvarea.
Tata
era acum angajat la uzina Semănătoarea.
Avea carnet de maistru eliberat de uzina Lanz. Era în germană și nu prea
era oficial. Cu toate astea fiindcă era bun profesionist a ajuns cu timpul la controlul de
calitate a uzinei. Era exigent și corect ca un neamț. Mașinile cu defect erau refuzate și rămâneau în fabrică la reparat.
Seara
când venea acasă
mort de oboseală,
la masă îi
povestea mamei istoria zilei. Simțea pericolul tot mai eminent și știa că va trebui să aleagă între sabotor al producției sau neglijent în funcție. Cum dădeai tot prost se termina.
Fratele
meu mai mare Gigi era în clasa zecea la liceul Cantemir. La începerea anului școlar aduceam
adeverințe
despre părinți. Tata
ocupa funcția
de inginer control tehnic.
Pe
funcția
de inginer și
cu nume străin,
asta era cam mult. A fost chemat la școală.
-
Fiul dumneavoastră nu
are origine socială sănătoasă. Școala este
pentru fiii clasei muncitoare.
- Și nu mai
poate să
meargă la
scoală
pentru asta?
Soluția era să cuntinue
la cursul seral. Dar pentru asta trebuia să fie în câmpul muncii. Așa că tata ca să-l ajute și să-l aibă în grijă a intervenit și l-au angajat ca ajutor de strungar la el la fabrică.
Munca
era grea pentru un tânăr
în preajma majoratului. Seara după ce mânca ceva pe fugă mergea la școala serală. Nu mai avea contact cu colegii din vechea
clasă.
Noii colegi erau muncitori ca și el, numai că ei nu făceau școala la zi din cu totul alte motive. Stătea pe
gânduri și
nu putea pricepe. Tata era la fabrică, muncea normal și atâta vreme nimeni nu spusese nimic. Nimic
care să-l
facă să fie altfel
decât ceilalți.
Iar originea socială
era aceeași
ca a colegilor lui. Și
acum originea nu mai era bună. Să fi fost tata chiabur, moșier sau boier din aceeia care au asuprit
poporul? Bunicul a murit sărac, noi eram cam sărăcuți dar eram o familie normală. Oare numele ăsta al nostru să fie de vină? Mătușa tanti Janna zicea că bunicul era conte! Și ce mai este și asta. Oameni de viță nobilă! Oameni de altă origine socială!
Dar
noi, noi nu eram la fel ca ceilalți?
Tata
vedea cu îngrijorare că sănătatea
copilului se degrada.
-
Domnule inginer șef,
eu nu am studii, nu sunt calificat, nu sunt plătit mai bine și fiindcă am funcția asta de control, nu înseamnă nimic. Vă rog dați-mi altă muncă și adeverință de
muncitor.
-
Tovarășe
Hillerin, dar ai o funcție
importantă,
ai o răspundere,
nu poți să pleci.
-
Domnule inginer, pot să
muncesc oriunde vreți și fac orice
dar dați-mi
adeverință de
muncitor.
Cu
adeverința
de muncitor calificat la locul de muncă s-a prezentat la școală. Fratele meu și-a reluat locul în bancă alături de foștii colegi.
Și uite așa un conte
era fiu de muncitor. Dar în catalog numele era tot ăla și originea socială sănătoasă sau nu, nu
stătea
în o adeverință ci
îi era scrisă pe
fruntea transpirată.
Iar când te uitai la el îl vedeai cu coloana vertebrală dreaptă, muncită dar nu frântă.
Tata
era mândru de el, fiul cel mai mare, acum învingător.
Eu
cu zece ani mai mic, am fost ferit de prostia suprimării sociale. Eram fiu de muncitor. Și nu numai
atât. Eram în clasa a cincia la același liceu. Profesorul de mate m-a chemat la
meditații
după
orele de curs. Pentru cei mai slabi la învățătură erau binevenite. Pentru noi copii de muncitori
meditațiile
erau obligatorii.
Așa am
priceput că
clasa muncitoare devine clasă conducătoare.
Și deși nespus,
am înțeles
că originea
socială,
fie bună,
fie rea, tot nesănătoasă rămâne.
==/==
24.
Fuga 
Atmosfera sărbătorilor de iarnă se simțea și în
birou. Colegii erau mai veseli și împărtaășeau febra cumpărăturilor de cadou.
Lângă mine în stânga ședea Ghiță. Eu îi ziceam, domnul, că nu ne tutuiam. Eram
colegi de ceva ani. Locuia în același cartier și îmi era simpatic. Nu numai
mie, fiindcă era emblematic pentru noi toți. Vesel, dezgheșat și deschis la
suflet. Mai rar, așa cinstit și prietenos. Și cum în birou se dezbateau toate
problemele importante, nici cele personale nu erau ocolite. Știam despre el ca
e din familie bună și că avusese ceva de suferit. Chestii politice. Dar asta îl
făcea și mai apropiat. Bun profesionist și devotat muncii, făcea proiectele
cele mai apreciate. Unele necesitau informare în strainătate. Da, dar el nu
putea pleca. Tinicheua agaățată îl tragea înapoi. Noroc ca alți colegi săritori
și binevoitori îi luau locul. Era o mare plăcere să-i auzi cum povesteau ce
frumos și bine a fost în deplasare. Drept mare recunoștiință îi aduceau și lui
un pix. Și mie dacă aveam noroc.
Avea un gest aparte și un ritual în felul în care-și
ștergea ochelarii.
Dioptrille mari îi schimbau expresia ochilor. Fără
ochelari parcă era al om. Dar eu îl știam cu ochelari și așa îmi și plăcea.
Șueta la cafea se făcea cam în patru. Angelica făcea cafeaua. Îndrăgostită
lulea, de serviciul ei, își facea datoria de gazdă. Dorel se lipise de iei și
beneficia de grup. Eu eram răsfățat de Viorica. Lucram, coabitam și împărțeam
cafeau împreună. Acum își șterge din nou ochelarii. Colegul meu din dreapta
povestește de Belgia. Lentile sunt curate dar ochii parcă înlăcrimați. Degeaba
ștergi Ghiță, ceața nu dispare.
A venit rândul meu să fiu discutat. Aveam și eu origine
socială nesănătoasă, fiindcă sora mea plecase în Germania. Dorel, și el cu un
gând cumva, mă tot întreba de ca nu plec în vizită. Nu aveam răspuns și trec
peste asta, până când într-o bună zi se pare ca totuți aveam să plec acolo în
concediu.
Domnul din stânga mai șoptit, mai încurcat îmi spune: aș
avea și eu o rugăminte.
Avea un ceas bun, automatic și de marcă. Dar îi lipsea o
garnitură mică și ceasul lua apă. Nu costa mult. Era un nimic.
-
Ce
zici, daca-ți dau datele și bani îmi aduci și mie garnitura?
- Nu-mi da bani, nu poate costa
scump, dă-mi datele să văd dacă o găsesc.
- Dar are sens?
Oare ce vroia el de fapt să mă întrebe? Se îndoia că
nu-l sevesc, că nu o să am timp sau că .. Nu mai știu ce i-am răspuns și
nu știu dacă m-a crezut. În München la ceasornicar sau complicat lucrurile. Așa
ca la nemți. Trebuia comandată piesa și adus ceasul pentru montaj. Montajul îl
plăteai oricum.
Am șovăit, și cum să i-o trimit? Și dacă o trimit, de ce
nu am adus-o eu.
Când a aflat vestea că nu mai vine garnitura cred că
și-a șters îndelung ochelarii. De data asta parcă-i văd ochii acum limpezi și
un vag zâmbet în colțul gurii.
Oare m-am înșelat?
După ani buni, cred că Moș Crăciun i-a adus un ceas nou.
Mi-ar plăcea
mie ăla vechi, de care parcă mă leagă ceva.
==/==
25.
Răzbunare 
Mă întorc cu gândul la acele vremuri.
Treburile mergeau bine, așa cum ne obișnuisem. În birou
ne cunoșteam bine și colegii se cam separaseră în grupe după chip și asemănare.
Membrii de partid erau cam toți. Unii mai cu credință alții mai de ochii lumii.
Eram cam în 1978-79. Se apropia 23 august și pregătirile
pentru demonstrație erau în toi. Intreprinderea noastră trebuia să
disponibilizeze un număr stabilit de oameni. Și biroul nostru trebuia să
trimită 3 oameni.
Căzuse păcatul și pe mine. Ne adunam pe stadion, luam
loc în tribună și primeam niște plăci colorate pe care la comandă le ridicam
deasupra capului și se forma un mare mozaic care creea imagini patriotice.
În fața tribunei ședea un instructor care dădea
comenzile. Nu era greu, dar plictisitor. Ore întregi de repetiții.
Se făcea destul de târziu și eu trebuia să o schimb pe
soția mea care pleca la facultate și nu avea cu cine să lase fetița. Am hotărât
să nu mai merg. I-am spus șefei de birou, doamna Roman, să mă schimbe cu cineva
care nu are copil mic acasă.
Nu s-a hotărât nimic și fiindcă nu m-am dus a ieșit
scandal. Șeful de secție m-a chemat și certat. Mi-au tăiat sporul de
acord la salariu, pe motiv de indisciplină. Putea să iasă și mai rău dar am
avut noroc.
Vrând, nevrând mă cam transformasem în element rău dar
spre surprinderea mea simpatia colegilor parcă crescuse. Ghiță era și el cam
pătat. Nu ne povesteam, nu ne destăinuiam, dar nici nu era nevoie fiindcă se
știa. Era acel pact al tăcerii, acea rezistență pasivă, o opoziție necombatantă
dar o declarație de distanțiere.
Așa decurgea viața și munca în birou.
Dimineața devreme mă duceam să stau la coadă la lapte.
Aveam copil mic și laptele era obligatoriu. După tabietul dimineții eram în
stație și așteptam autobuzul. Venea cam neregulat și veșnic supraîncărcat.
Șefa mea venea cu autobuzul de la cap de linie așa că avea loc pe scaun în
față. Mă vedea în stație și o salutam. Oamenii pe scară se agățau cum puteau
mai bine. Era imposibil să mă urc. Mai așteptam alt autobuz, poate mai gol.
Nici o șansă. Trecea ceva timp până să ajung la birou. Când se eliberau
autobuzele era cam târziu și cam trecea de ora opt. Fugeam să prind ușa
deschisă și prin bunăvoința portarului să prind intrarea. De multe ori
întârziam. Asta avea consecințe. Prima mă apostrofa șefa.
- Domnule, iar ai întîrziat. De ce
nu te scoli un pic mai devreme ca să ajungi la timp?
Nu aveam răspuns. Oare nu mă văzuse în stație?
Mă obișnuisem cu asta. Făcea parte din lucrurile
neânțelese și de rutină.
Din când în când ne venea vremea să fim ofițeri de
serviciu noaptea. Se obișnuia ca doi bărbați să păzească noaptea
întreprinderea. De data asta am căzut cu Ghiță împreună. Te pregăteai cu ceva
de mâncare și eventual de învelit ca să moțăi pe scuan în secretariat. Dacă
aveai ghinion venea noaptea control. Trebuia să deschizi și cineva de la secu
verifica dacă tutul este în ordine. Se consemna asta în registru.
Orele treceau greu și aveai timp de povești. Cu Ghiță
era plăcut, aveai ce vorbi.
Trecuse 1 Mai, zi de sărbătoare. Era sărbatoarea mai
plăcută fiindcă de obicei era vreme bună, mai cald și după demonstrație lumea
se oprea la mici și bere, la iarbă verde. Orașul era împânzit cu steaguri roșii
și tricolore. Portrete mari atârnau pe fațada instituțiilor. Trecuseră câteva
zile și noi eram ofițeri de serviciu. Nu am avut noroc. A venit controlul.
Acum erau mai mulți.
- Tovarăși, chemați admnistratorul
să vină de urgență să demontere pavazarea.
De unde să-l iei noaptea pe administrator? Am dat
telefoane în zadar. Nu venea nimeni în miezul nopții. Ca și Ghiță am dat din
umeri și am încuiat ușa. Dar nu a durat o oră că au venit din nou.
- Trebuie acum, imediat să
scoateți pavazarea. E ordin.
- Bine dar cine și cum?
- Nu ne interesează, altfel e
prăpăd. E ordin de sus.
Am mai vorbit, am mai șovăit. Am cerut să se consemneze
ordinul în registru.
Azi 9 mai, s-a dispus eliminarea stegurilor și
portretelor de pe fațade instituțiilor!
Zis și făcut. Dar cum? Nu mai știu ce scule am găsit. A
început o mare aventură. Ne-am cățărat pe o fereastră, pe la un balcon, cumva
și am ajuns pe acoperiș. Aici erau ancorate marile panouri cu portretele
conducătorilor. Cum să le demontezi, de grele ce erau. Am încercat la primul
panou dar nu am reușit. Dezlegat atârna așa de greu că nu am avut altă variantă
decât să-i dăm drumul jos pe trotuar.
A căzut s-a spart și s-a făcut praf. Am înlemnit de
panică. Dădusem cu unul de pământ.
- Ghiță, ne mănâncă pușcăria!
Pe toată Calea Victoriei era agitație. Se scotea
pavazarea. Am prins curaj.
- Ghiță, dacă e ordin atunci jos
cu ei!
Tablourile cădeau unul câte unul și se făceau praf.
- Și pe ăsta, jos cu el, jos cu
el!
Parcă ne apucase nebunia. Râdeam în hohote și nici nouă
nu ne venea să credem. Obosiți contemplam priveliștea dezastrului. Era
revoluție curată. Nu mai știu cine pe stradă, i-a adunat, dar dimineță tovarășii
zăceau gramadă într-un colț
Ne-am continuat garda. Nu a mai fost chip de odihnă.
Ceva straniu se petrecuse.
Pe chipurile noastre era o bucurie nespusă și greu de stăvilit. Ceva parcă ne
descătușase, rupsese tăcerea și dăduse drumul dorințelor ascunse și nerostite.
Nu pot să uit aceea lucire din ochii noștrii. Bucuria și satisfacția luase
locul fricei și supunerii.
Cum se face ca tocmai noi doi să avem parte de un așa
eveniment. Nu ne gândeam la urmări și nici nu ne mai păsa. Au fost momentele
mele cele mai eroice. Am rupt lanțurile și am gustat din parfumul libertății.
Dimineța ne pregăteam cu explicații. Distrugerea de
bunuri, profanarea însemnelor partidului, indisciplină, revolta, grup dezident
organizat, subversiune etc.
Ca prin farmec nimeni nu ne-a înrebat nimic. Nici o
vorbă. Tăcere desăvârșită și totodată suspectă. Nici un comentariu al
colegilor. Parcă nu se întâmplase nimic. Oare se întâmplase cu adevărat ceva?
Au mai trecut câteva zile. Erau la mine în vizită socrul
meu și un prieten de-al lui. Le-am povestit pățania mea și am aflat explicația.
Ei oameni în vârstă, mai cu experianță și înțelegere au știut. Când a fost
astă?
Păi era 9 mai seara.
- Dar tu știi ce e pe 10 mai?
- De unde să știu eu asta. Nu cred
că înseamnă ceva anume.
-
Ține minte Cristi, pentru românii adevărați exista o zi de mare însemnătate.
Era ziua națională a Romaniei.
Și cineva, sus, s-a sesizat că pavazarea comunistă se potrivește
cu 23 august și 1 mai dar trebuia scoasă pe 10 mai, care e ziua REGELUI.
Măi să fie!
==/==
26.
Atracția
mormintelor 
Nu de mult mi-a ajuns la ureche o vorbă.
O vorbă rostită
de o nepoată la o nuntă.
Se pare că la întâlnire se discutau problemele zilei și
printre altele s-a ajuns
și
la vechea dilemă despre relațiile
de familie. Când familia e mare și
ochii care nu se văd se uită,
întâlnirile stârnesc praful amintirilor. Cei trecuți
prin încercările anilor
amintesc despre bătrâni și
povestesc nepovestite. Cei mai tineri ascultă și
unii î-și imaginează
acele timpuri uitate.
Le ascultam și
eu pe vremuri. Pe bunicul Gaga l-am prins în viață.
Bunica Kati a mai trăit o vreme și
copil fiind mă jucam cu pisica
ei atunci când mama pleca la piață.
Trăiam împreună
în curtea din Palade.
Mă
născusem în casele bunicii. Casele ei de zestre.
Curtea cu cele zece apartamente pe trei laturi, fusese rând pe rând loc de joacă
pentru copiii și apoi nepoții
ei. Din cei zece copii ai ei, o parte au locuit aici. Așa
cum am cunoscut eu lumea, în curte mai locuiau 3 din cei mulți.
Bunicii locuiau cu fiica lor Janna în apartamentul din față.
Francois era deja însurat și
avea două fete. Tatăl
meu Lulu avea 4 copii. În curte locuiau chiriași
iar o parte din ei se cunoșteau
de mult și parcă
întregeau familia.
Nu mai știu
cum era înainte dar când bunicii nu mai erau, îmi amintesc că
duminica după amiază
veneau în vizită neamurile. Umbrarul
de viță sălbatecă
din mijlocul curții se umplea de
lume. Cred că beau cafea, poate
șerbet cu apă
rece, poate doar vorbeau. În orice caz noi cei mai mici ne strecuram printre
scaune, ne fugăream de nu ne
ajungea curtea de mare.
Eram destui. Verii Pierre și
Lolo, veneau mereu. Toli, câteodată.
Ami și Feli erau din curte.
Așa
a fost ani buni. Mai ales vara.
Apoi vizitele s-au rărit.
Vremurile au fost mai grele, copii au crescut și
timp de povești nu prea mai
era. Ne-am revăzut la parastase.
Tanti
Janna mă lua duminica la biserica catolică
de lângă cimitirul Bellu. Slujba dura mult și
în biserică era frig. Eu cu
pantaloni scurți dârdâiam dar nu
aveam curajul să mă
plâng. După slujbă
plecam pe 
scurtătura
ce ducea la cimitirul învecinat. Ajunși
la mormântul familie făceam papas.
Aduceam apă pentru flori, curățam
ceva buruieni, aprindeam lumânări
și în sfârșit
tanti Janna deschidea o sacoșă
imensă, pe care veșnic
o purta la ea, și-mi dădea
să mănânc
un sandwich. Era răsplata supremă.
Îl mâncam încet să nu se termine.
Ani
de zile copilăria mi-a fost
întovărășită
de vizitele la mormântul familiei.
Și
să revin la zilele noastre stau și
mă întreb ce s-a ales din toate astea. Nu găsesc
sensul faptelor. Părinții
mei sunt și ei tot acolo nu departe de bunici. Și
tot acolo sau grăbit la sfat de
taină, fără
cafea și șerbet
mai toți cei de care v-am vorbit.
Nu am cu cine să
mă duc la iei fiindcă
copii mei sunt departe și nici nepoți
nu am.
Să fie asta tot ce mai rămâne
după noi?
În jurul bordurii de piatră
ce înconjoară pământul
cu crucile de lemn, ne-am mai întâlnit.
Ne cunoaștem
și nu prea. Pe lângă
fețele cutate și
ușor de recunoscut mai vad și
tinere ființe venite la
parastas să mănânce
colivă. E mai bună
decât pâinea cu unt și salam a lui
tanti Janna. Cred și eu. Dar uite că-s
aici și sunt de-ai noștri.
Încerc să văd
dacă-i cunosc pe nume dar mă
las păgubaș.
Deci nu mare mi-a fost mirarea când așa
pe neașteptate, de la ei mi-a venit răspunsul
căutat. Și
dragi mi-au rămas cuvintele
nepoatei mele Cristina:
Din tot ce vouă
va fost mai drag, ne-au mai rămas
mormintele comune.
Și câte aș
mai avea să vă
mai spun!
Dar, doar am adăugat:
Din tot ce vouă
va fost mai drag, ne-au mai rămas
mormintele comune
iar noi din generația
mai nouă,
le vom păstra
ca-n vremurile bune
cu flori, tămâie,
lumânări,
sub crucile de lemn, cu numele străbune.
==/==
27.
Ștafeta 
Am primit vizita fratelui meu
Gigi. Ne vedem tot mai rar. În 1986 a emigrat în Australia și acum distanța ne desparte. Acum a venit
poate ultima dată. Am înțeles asta din cuvintele lui:
dorim să
facem o pomenire pentru părinții noștri dela care să-mi iau rămas bun, cu speranța că îi voi regăsii cândva când Dumnezeu va
dorii să
mă
ia în lumea luminoasă a părinților noștri.
Așa că ne-am întâlnit. Acum și aici, lăsându-i pe părinții noștri să mai aștepte. Într-un moment de răgaz îmi spune că are un cadou pentru mine. A
deschis o cutie mică de bijuterii și mi-a arătat un inel bărbătesc. Un ghiul.
L-am recunoscut imediat. Era
inelul lui din tinerețe. Și cum nimic nu este întâmplător vă amintesc povestea lui.
Bunicul Charles era mare moșier la Medgidia. Locuiau pe
malul brațului
Dunării
și
se învecinau cu ceea ce oamenii numeau Cartierul Hillerin. Când vremurile bune
au apus și
comuniștii
au hotărât
să
desființeze
proprietatea privată, nobilimea, intelectualitatea și aristocrația româniei regaliste, deci când
trebuia șters
tot ce avea țara mai bun, s-a făcut naționalizarea. Bunicul cu familia
s-a refugiat la București, unde avea un șir de case după care primea chirie. Casele erau
zestrea bunicii și în apartamente locuiau și unii copii ai lor. Când am
venit eu pe lume și așa cum am în amintire aici
locuiau tante Janna, unchiul Francois și tata Louis. Bunicii stateau împreună cu fiica lor în două camere.
Din tot ce avuseseră nu mai rămăseseră cu nimic. Câteva geamantane
franțuzești în care se găseau fețe de masă de damasc, cearceafuri, fețe de pernă cu monogramă, tacâmuri de argint, acte și fotografii. Banii agonisiți se terminaseră repede. Într-un colț era ascunsă singura lor speranță iluzorie. Câteva bijuterii
nevandabile și câteva ceasuri de buzunar cu capace de aur. După ani nu s-a mai știut nimic de astea. Au urmat
anii de resemnare, conservare și tacită suferință. Ea nu mai era căsătorită și nu avea copii. Exista un
oarecare echilibru, ba chiar armonie între frații învecinați.
Fratele meu Gigi / Romeo era cel
mai mare dintre nepoți. Când a terminat facultatea a fost sărbătorit și era mândria familiei.
Tanti Janna a dorit să-și arate prețuirea și a amintit de cele câteva
capace de aur ale bunicului.
- Sunt câte unul pentru cei ce
fac o facultate, a declarat ea. Din acest aur să-și facă un inel cu blasonul familie, să fie mândrii și să-și amintească de bunicul lor Contele Charles
de Hillerin de Pressec, născut bogat în Franța și mort sărac la București.
Așa a rostit și așa a și făcut.
Gigi a primit un capac și și-a comandat inelul. Numai că vremurile erau altfel decât se
dorea. Posesia aurului nemarcat de stat era pedepsită cu închisoarea. Cu relații, cunoștiințe, cu risc și frică, cu mare pierdere din valoare
aurului topit pe ascuns a luat ființă inelul. După descriere semăna cu cel al bunicului numai că nu avea plăcuța cu blason. Aceasta trebuia
sculptată
de bijutier și aplicată inelului brut. Nimeni nu făcea așa ceva, așa că inelul a rămas fără blason.
Vremurile au afectat tot mai
greu moștenirea
bunicului. Nepoții la căsătorie aveau nevoie de aur pentru
verighete. Cum aur nu se găsea de vânzare, capacele
bunicului au căzut pradă timpului, au devenit verighete și blasonul a fost dat uitării.
Tanti Janna nu m-a mai putut
ajuta nici pe mine nici pe cei ce mi-au urmat în vârstă. Promisiunea a rămas în amintirea mea și acum învie prin darul fratelui
meu.
- Îți las ție inelul ăsta, că-l meriți și știi să duci mai departe drapelul
familiei. Dacă poți, adaugă-i tu blasonul și dă-l mai departe celui cel va
merita.
Acum am și eu o părticică din aurul bunicului Gaga,
datorită
lui și
mulțumită fratelui meu Gigi.
E un dar și o moștenire care mă bucură dar care mă și apasă. Am primit o ștafetă și am datoria să o duc cât mai departe.
„Jur străbunilor mei, că nu mă voi face de rușine. Îi voi răzbuna și le voi venera numele“.
****
Au mai trecut câteva săptămâni
bune. Musafirii au plecat și viața a intrat pe făgașul obișnuit. La fermă era
mereu ceva de făcut. Iar acum mi-am propus să rezolv treburile amânate. Mi‐am
luat inima în dinți și m-am dus la izvorul din deal.
Apa curgea din spărtura dintre
straturile de piatră din inima dealului. Puțin mai jos o adâncitură aduna apa
și formase un mic lac. De aici pornea țeava ce ducea apa jos la casă.
În baltă căzuseră frunze ba chiar
câteva nuci din imensul nuc ce‐și trăgea rădăcinile de deasupra izvorului. Făcea
umbră și parcă păzea și ocrotea poala dealului acolo unde oamenii veneau pe vremuri
să ia apă. I se spunea Fântâna de piatră.
Venisem cu mâna goală, fără scule
și parcă mi‐era greu să mă întorc acasă.
Unde mai pui că aveam inelul pe
mână. Nu‐l purtam decât rar și uite chiar acum uitasem să‐l scot.
Trebuia să curăț plasa din gura țevii.
Noroc că aveam mănușile de lucru. Apa era rece ca gheața și m-am grăbit să termin
treaba.
Acasă mulțumit de treaba bună mi‐am
pus mănușile la uscat și mi-am văzut de muncă.
A
doua zi eram la București, departe de casă. Cu mâinile pe volan eram atent la circulația
grea a capitalei. Inelul nu‐l aveam pe deget și parcă nu-mi amintesc să‐l fii pus
la bijuterii. Chiar așa, parcă nu l-am pus. La hotel mi-a devenit clar. Când mi-am
scos mănușile ude inelul, cam larg pe deget, a rămas acolo.
Ajuns
acasă primul meu gând a fost să-mi scot inelul din mănușe. Dar mănușa era goală.
Inelul,
amintirea bunicului și darul fratelui meu, numai era de găsit. Așa o situație grea.
Ce o să fac, cum să o rezolv. Nu puteam spune că l‐am pierdut așa că m=am hotărit
ca din aurul ce-l aveam să comand un inel asemănător. Așa am să fac.
Acum e deja luna mai. Cum zboarăt timpul.
De
câteva zile fetele mele sunt în vizită. Au venit la călărie.
Vin
rar și acum Silvana vrea să vadă ce mai e nou la grajduri. I‐am arătat noua cameră
a călăreților. Încă lucrurile nu sunt ordonate iar vechea cameră rămâne numai pentru
accesorii.
Acum
șeile sunt așezate pe suporții pe perete. Raftul cu mărunțișuri e încă încărcat
cu toate cele. Deranj și dezordine ca la mutat. Silvana mă critică și cu mână de
femeie hotărâtă aruncă boarfe, pungi goale și la repezeală încearcă să ajute.
-
Uite tată, la ce mai ții toate astea. Mai simplificăle.
-
Unele lucruri nu sunt ale mele, copiii le știu rostul iar eu acolo nu am ce cauta.
-
Uite o mănușe desperechiată, un ciorap murdar și rupt, șuruburi și cuie.
Astea
de la urma trebuie să fie ale tale. Un copil și-a uitat aici inelul de jucărie.
-
Silvana, lasă-l acolo în cutie că o să-l ceară careva.
Arunc
o privire, mă uit mai atent. Este inelul meu.
Dar
cum a ajuns aici. Iau inelul și o invit pe Silvana să bem o cafea.
Am
sa‐ți citesc ceva. Povestea aurului lui grad-pere.
Au
trecut cam opt luni de când inelul e pierdut. Și acum l‐ai găsit tu.
Și-mi
amintesc vorbele fratelui meu: să‐l dai mai departe celui cel va merita.
Soarta face ca tu să găsești, ceea
ce nu trebuia să rămână pierdut și ceea ce tocmai ție urmează să‐ți aparțină. Afectați,
lăcrimăm amândoi.
- Dar nu te bucura, un pic mai ai
de așteptat.
- Da tată, dar acum știu ce!
==/==
28.
Vacanța 
Mama
mea s-a născut la Sibiu. Bunica mea Buna zisă Tușa Chivuța locuia pe strada
Lungă numărul 14, nu departe de Cibin și nu departe de biserica unde nepotul ei
era preot. Ea făcea curețenie în biserica, îngrijea curtea și vindea lumânări.
Vis-a-vis
la numărul 15 locuia sora mamei mele, tanti Letiția casătorită cu nenea Nicu
Opriș.
Vacanțele
de vară le petreceam aici. Mama de la București, mă trimitea împreună cu
fratele meu Eugen la Sibiu la bunica.
Nenea
Nicu era meșter zugrav. Era căutat și avea mult de lucru. Gicu, fiul lui era
cam de vârsta lui Eugen. Buni tovarași de joacă dar și împreună la muncă. El
trebuia să facă cumpărăturile și să pregătească materialele pentru zugrăvit. Ne
lua cu el în oraș. Trageam cu noi o căroaie, un fel de cărucior cu două roți
mari și cu mâner de împins. Pe vremea aceea erau putine mașini pe stradă iar pe
mijlocul străzii erau șinele de tramvai. Nu se circula pe două sensuri așa că
stațiile aveau linii duble și tramvaiul îl aștepta pe cel din față ca să poată
continua drumul. Străzile erau pietruite și căroaia noastră mergea greu și
făcea zgomot cu roțile ei de fier. Când vedeam că e liber potriveam roțile pe
șinele de tramvai. Se potiveau ca mărime și mergeau foarte ușor. Cred că era
interzis fiindcă ne era cam frică.
Seara Gicu trăgea clopotele la biserică și bătea
toaca. Era priceput și se mândrea cu talentul lui. Ne urcam în clopotnița din
turnul biserici. Era interesant să vezi orașul de sus. Aici eram de capul
nostru. Gicu avea ascunse țigări. El fuma și ne-a învățat și pe noi acest
mesteșug.
După ani, tot în vacanță am urcat prima dată pe o
motoretă. Tot Gicu e cel ce ne-a lăsat să conducem motoreta lui.
Acum povestesc cu drag despre acele zile ale
copilăriei. Au trecut repede. Au apărul alte amintiri și cele vechi se dau
uitării. Mi-ar fi plăcut să-i citesc lui aceste rânduri.
Dar poate copiii și nepoții lui veniți din Spania
în vacanță la Sibiu vor avea ocazia să-l întrebe: Bunicule îți amintești de
verișorii tăi
Eugen și Cristi de la București?
==/==