Pasaportul

În clădirea mare a institutului de proiectare de pe Calea Victoriei, noi și arhitecții împărțeam un birou mare.
Nu ne cunoștem prea bine unii cu alții. Eu fiind mai nou în colcctiv treceam neobservat. Mă bucuram de noul loc de muncă și-mi plăcea ce făceam. Arhitecții erau figuri mai pregnante. Ușor artiști, puțin technici și mari vizionari. Începusem să mă obișnuiesc cu felul lor de a fii, cum gândeau, cum vorbeau, cum se puneau în valoare. Unii erau chiar simpatici.
Șefa mea femeie de treabă și câțiva colegi ingineri întregeau tabloul anturajului profesional.
Conform timpurilor și bine definită în peisajul cotidean activitatea politică întregea prin bunăvoința și permisivitatea noastră, viața de birou. Membrii de partid aveau repetat sedințe. Noi care nu eram membrii priveam fără interes desfășurarea evenimentelor și nu ne afectau decât atunci când aflam ultimele cancanuri și sforării.
Mai rău a fost când în calitate de invitați, a trebuit să participăm la sedințe.
Era puțin ciudat, stânjenitor și chiaraghios momentul când membrii de partid rămâneau la ședință iar noi nealeșii plecam bucuroși mai devreme acasă.
După o vreme gânditorii din partid au observat aspectul dezechilibrant și pedeapsa de pe umerii membrilor și au hotărât ca toți salariații să participe la ședințe.