Atmosfera sărbătorilor de iarnă se simțea și în birou. Colegii erau mai veseli și împărtășeau febra cumpărăturilor de cadou. Lângă mine în stânga ședea Ghiță. Eu îi ziceam, domnul, că nu ne tutuiam. Eram colegi de ceva ani. Locuia în același cartier și îmi era simpatic. Nu numai mie, fiindcă era emblematic pentru noi toți. Vesel, dezghețat și deschis la suflet. Mai rar, așa cinstit și prietenos. Și cum în birou se dezbateau toate problemele importante, nici cele personale nu erau ocolite. Știam despre el ca e din familie bună și că avusese ceva de suferit. Chestii politice. Dar asta îl făcea și mai apropiat. Bun profesionist și devotat muncii, făcea proiectele cele mai apreciate. Unele necesitau informare în străinătate. Da, dar el nu putea pleca. Tinicheua agățată îl tragea înapoi. Noroc ca alți colegi săritori și binevoitori îi luau locul. Era o mare plăcere să-i auzi cum povesteau ce frumos și bine a fost în deplasare. Drept mare recunoștiință îi aduceau și lui un pix. Și mie dacă aveam noroc.
Avea un gest aparte și un ritual în felul în care-și ștergea ochelarii.
Dioptrille mari îi schimbau expresia ochilor. Fără ochelari parcă era al om. Dar eu îl știam cu ochelari și așa îmi și plăcea. Șueta la cafea se făcea cam în patru. Angelica făcea cafeaua. Îndrăgostită lulea, de serviciul ei, își facea datoria de gazdă. Dorel se lipise de iei și beneficia de grup. Eu eram răsfățat de Viorica. Lucram, coabitam și împărțeam cafeau împreună. Acum își șterge din nou ochelarii. Colegul meu din dreapta povestește de Belgia. Lentile sunt curate dar ochii parcă înlăcrimați. Degeaba ștergi Ghiță, ceața nu dispare.
A venit rândul meu să fiu discutat. Aveam și eu origine socială nesănătoasă, fiindcă sora mea plecase în Germania. Dorel, și el cu un gând cumva, mă tot întreba de ca nu plec în vizită. Nu aveam răspuns și trec peste asta, până când într-o bună zi se pare ca totuți aveam să plec acolo în concediu.
Domnul din stânga mai șoptit, mai încurcat îmi spune: aș avea și eu o rugăminte.
Avea un ceas bun, automatic și de marcă. Dar îi lipsea o garnitură mică și ceasul lua apă. Nu costa mult. Era un nimic.
- Ce zici, daca-ți dau datele și bani îmi aduci și mie garnitura?
- Nu-mi da bani, nu poate costa scump, dă-mi datele să văd dacă o găsesc.
- Dar are sens?
Oare ce vroia el de fapt să mă întrebe? Se îndoia că nu-l sevesc, că nu o să am timp sau că .. Nu mai știu ce i-am răspuns și nu știu dacă m-a crezut.
În München la ceasornicar sau complicat lucrurile. Așa ca la nemți. Trebuia comandată piesa și adus ceasul pentru montaj. Montajul îl plăteai oricum.
Am șovăit, și cum să i-o trimit? Și dacă o trimit, de ce nu am adus-o eu.
Când a aflat vestea că nu mai vine garnitura cred că și-a șters îndelung ochelarii. De data asta parcă-i văd ochii acum limpezi și un vag zâmbet în colțul gurii.
Oare m-am înșelat?
După ani buni, cred că Moș Crăciun i-a adus un ceas nou. Mi-ar place mie ăla vechi, de care parcă mă leagă ceva.
****************