Denisa si Dafina

Nici pe departe nu aș fi crezut că fapte aparent fără importanță pot devenii decisive în timp. Aveam să mă conving cam după 15 ani.
Silvana, fiica mea cea mare era deja în clasa patra și mereu ne întrebam ce să facem la sfîrșit de săptămână. Una din colegele ei a povestit o dată despre ceea ce acolo se numea Ponnyhof. Era una din nenumăratele ferme din jurul Münchenului unde putei să călărești. Pentru copii era o mare atracție.
Am pornit și noi la o adresă și așa a început o dragoste ce avea să ne acapareze încetul cu încetul, dar definitiv.
Ferma sau curtea țărănească cu cai era pentru noi orășenii evadarea din beton. Mai mari sau mai mici, cu pensiune sau cu campus, cu hală sau numai cu țarc, toate aveau ceva comun care le făcea irezistibil de atrăgătoare. Aveau spațiu, curte mare, câmp, pomi dar mai ales cai.
Punctul principal era grajdul.
Mai fusesem eu prin grajduri, mai cu seamă cu vaci, dar acum eram acolo musafir cu un scop anume. Puneam mâna pe cai, îi mângâiam, ne gîndeam că-i vom călării și parcă erau un pic ai noștrii. Fetele și-au ales fiecare favoritul. Nu era ușor să te hotărăști. Unii erau nervoși. Alții încercau să muște. Unii nu erau ascultători iar cei mai dificili erau armăsarii.
Cel mai frumos era în pădure la Obernzell lângă Passau. Ne cazam în campus. Bucătăria era comună iar în jur vreo 4 camere. Clădirea era veche și cam modestă însă prețul tentant și noi nu ne doream decât să fim acolo. Fetele erau de dimineața până seara în grajd și era greu să le aducem la masă. Primele lecții le luaseră în hală. Peter, antrenorul, tânărul profesorul de călărie era simpatic și foarte admirat de fete.
Așa trecea weekendul pe nesimțite. Ne bucuram că fusesem împreună, că le oferisem un pic din viața de la țară, aer curat și animale.
Acasă ne întorceam la vechile rutine. Mama băga la mașina de spălat hainele murdărite. Acum s-a arătat prima dată ceea ce avea să devină dependență.
- Mama, pantalonii nu sunt foarte murdari, te rog să nu-i speli.
- Bine, dar îi punem pe balcon la aerisit.
Dimineața pantalonii erau lângă pat, pe marginea scaunului și în cameră mirosea cumplit a grajd.
- Ce mai este și porcăria asta. Aici pute groaznic.
- Te rog mama, lasă așa. Să rămână calul lângă mine.
Am continuat să mergem la căluți de cîte ori aveam ocazia. Pe unde călătoream copiii se uitau pe geamul mașinii doar doar văd un cal.
Unii cai parcă ar fi fost ai lor. Îi știau pe nume, ce le place și ce nu. Fiecare avea povestea lui. Unii erau tineri și de-abea învățau iar alții erau de o veșnicie în grajd și parcă mai puturoși.
Mare ne-a fost surprinderea când calul alb, cuminte, supus și iubitor de mîngâiat nu era la locul lui. Unde-i ?
Păi era prea bătrân, ne explica Peter, avea dureri de spinare și nu mai era bun de călărit. Și ?
A avut noroc că un client, ce-l cunoștea de mult, la luat de milă la el. Asta se cheamă aici la noi, Gnadenhof, "curtea milei", a grațierii. Acolo un animal care a fost bun și a muncit toată viața lui, este liber să-și trăiască pensionarea, în milă și respect, câte zile mai are. Este gestul celui ce la muncit de ai răsplătii străduința.
Cînd la drum în depărtare vedeam pe câmp nu departe de casă, păscând un cal singuratec, știam că era în curtea milei. Și parcă eram cuprinși de un sentiment nobil de respect și recunoștiință, atât pentru cal cât și pentru omul cel grațiase.
Au trecut anii mai repede decât dorem. Am ajuns la casa mea la țară. Copiii sunt mari, dar sunt departe.
Curtea în spatele casei se cere lucrată. Fiindcă suntem țărani tineri, fără experiență nici nu prea știm ce să facem cu atâta teren.
Diminețile în loc să fim primii la săpat, mai ne lungim la cafea și parcă ne lipsesc vremurile apuse.
Dora ascultă indignată știrile la televizor. Undeva la o herghelie, caii nu mai au mâncare, nu sunt îngrijiți sau îmbolnăvit și vor fi sacrificați. Se face un apel către cei ce-i pot primii și salva.
- Vino să asculți! Ce tragedie.
- Unde, cum? întreb eu, dar știrea a trecut. Poate se repetă știrea mai tîrziu. Cad pe gânduri și sunt așa de revoltat. Cine are aici în Romania, cine-și poate permite aici o curte a milei.
Știrea nu a mai venit dar un gând ascuns a luat viață.
Romsilva, proprietarul cel mai de seamă al hergheliilor de stat, rușinea Romaniei, desființează una cîte una hergeliile. Din lipsă de fonduri, de parcă nu ar fura destul pădurile.
Acum tot la televizor se povestește că la Cislău s-a mai făcut o licitație ce cai de rasă și din cincizeci nu s-a vândut nici unul.
A zis Cislău? Unde o mai fii și asta?
Începe o poveste ca-ntr-un vis frumos. Aici unde nu funcționează aproape nimic se producea o minune.
Pun mâna pe telefon, unde niciodată nu primești un răspuns așteptat, și întreb la informații numere clienți.
Doamnă, fiți amabilă, caut un număr de telefon undeva în satul, orașul Cislău. Există așa ceva?
Vocea tace și aștept imperturbabilul: Nu.
- Da, avem în județul Buzău. Ce doriți?
Să nu-ți vină să crezi.
- Caut ceva cu cai acolo. Nu știu ce. Tocmai a vorbit la tv de ei.
- Căutați herghelia Cislău? Să vă dau numărul?
Înmărmurit scriu unul după altul cifrele și sunt atent să nu greșesc. Au telefon fix. Dar precis este vechi de zeci de ani și acum e mut.
Încă nu mi-am revenit, cînd la capătul firului aud o voce de femeie.
Întreb ceva.
- Da, dar dacă veniți săptămâna viitoare și nu se vinde, se face reducere la jumătate de preț.
Acum sunt în mașină. Dora, Nelu frati-su și cumnata Coca nu știu exact ce va urma așa cum nu știu nici eu. Am luat-o și pe Lola cu noi ca să fie excursia completă. După mașină atârnă remorca de cai. Cai nu am dar remorca am cumpărat-o acum un an.
Eram la Schwindegg în Germania, locuiam și ne plictiseam. În ziarul gratuit de sub ușă, citesc reclame de salam și biscuiți. Le-am mai citit și săptămâna trecută. Într-un colț un anunț ciudat. Asociația de protecție a animaleleor din satul vecin, face un apel la cei ce pot salva Hafling-ări.
Citesc mai atent și înțeleg că e vorba de acei cai frumoși cu coama și coada blondă pe care-i văd deseori pe cîmp. O dată în an sunt duși la Salzburg și vînduți la preț de kilogram, foarte avantajos, înainte de a pleca la abator în Italia.
Îmi trebuie un anhäger, o remorcă! La atelierul din sat acolo unde se repară utilaje agricole, am văzut unul.
Acum e al meu. Ar fi trebuit să plecăm dar tocmai atunci ceva ne-a împiedicat. Am fi avut cai și am fi plecat cu ei în Romania. Am fi salvat două suflete deși nu aveam nimic pregătit. Nu tu curte, nu tu grajd, nu mîncare, nimic. Poate apă, dar asta nu e de ajuns.
Cu remorca am făcut câteva drumuri spre Romania și am cărat toate boarfele și marafeturile strânse de ani. Nimic nu a scăpat, de la haine vechi, la cuie ruginite. Aveau cândva să ne prindă bine. Învățasem de la tata; când î-ți trebuie ceva, mai întâi caută în pod!
Așa că ajunși la Cislău, căutam cai. Ne-au primit. Am văzut o frumoasă herghelie care cunoscuse cândva vremuri mai bune. Cine nu știe ce e o herghelie, ca și mine de altfel, trebuie să-și imagineze o ferma mare cu teren mult, un fel de gospodărie agricolă colectivă, cu multe acareturi, clădiri și mai ales grajduri.
Caii erau separați. Cei valoroși, pentru reproducere o duceau mai bine. Iepele formau grupa mare și aveau locul lor de alergat. Tineretul, niște căluți mai prăpădiți se îngrămădeau în niște țarcuri.
Noi căutam caii de vânzare.
Acolo! Ăia care aleargă acolo!
Cu ochi de expert, privesc animalele și încerc să-mi fac o părere. Nu vedeam nici o diferență. Poate doar de culoare.
- Ăsta mi-ar place!
Domnul inginer zootechnician șef era răspunzător de vânzări.
- Acela este bolnav.
Aleg altul care parcă alerga mai mândru.
- Acesta schioapă.
Și tot așa, până ne-am plictisit și am decis. Era deja pe înserat. Noi rămânem la hotel peste noapte și mâine dimineață revenim. Dorim să separați caii buni de vânzare, așa ca atunci când aleg unul să fie al meu, fără comentarii. S-a făcut. Șeful a plecat și noi mai runcăm o privire înainte să plecăm. Doi bărbați, mai tinerei, se învârteau pe aproape. Cum o duce-ți? Și intrăm în vorbă.
Noi îngrijim caii ăștia și îi cunoaștem pe fiecare. Noi o să-i prindem.
Am aranjat omenește. Le-am dat de o bere și au promis de bine.
Dimineața din opt cai ne-au ales ei doi. Denisa și Dafina.
Zarurile fuseseră aruncate. Erau ale noastre și așa începea povestea ce avea să ne schimbe nu numai viața cu ritm și obiceiuri dar și soarta și viitorul, care avea să ne pedepsească sau răsplătească pentru curajul nostru.

Curînd aveam să aflăm că salvasem doi cai, dar de fapt noi stăpânii fusesem grațiați.