Litere

Am primit vizita fratelui meu Gigi. Ne vedem tot mai rar. În 1986 a emigrat în Australia și acum distanța ne desparte. Acum a venit poate ultima dată. Am înțeles asta din cuvintele lui: dorim să facem o pomenire pentru părinții noștri dela care să-mi iau rămas bun, cu speranța că îi voi regăsii cândva când Dumnezeu va dorii să mă ia în lumea luminoasă a părinților noștri.
Așa că ne-am întâlnit. Acum și aici, lăsându-i pe părinții noștri să mai aștepte. Într-un moment de răgaz îmi spune că are un cadou pentru mine. A deschis o cutie mică de bijuterii și mi-a arătat un inel bărbătesc. Un ghiul.
L-am recunoscut imediat. Era inelul lui din tinerețe. Și cum nimic nu este întâmplător vă amintesc povestea lui.
Bunicul Charles era mare moșier la Medgidia. Locuiau pe malul brațului Dunării și se învecinau cu ceea ce oamenii numeau Cartierul Hillerin. Când vremurile bune au apus și comuniștii au hotărât să desființeze proprietatea privată, nobilimea, intelectualitatea și aristocrația româniei regaliste, deci când trebuia șters tot ce avea țara mai bun, s-a făcut naționalizarea. Bunicul cu familia s-a refugiat la București, unde avea un șir de case după care primea chirie. Casele erau zestrea bunicii și în apartamente locuiau și unii copii ai lor. Când am venit eu pe lume și așa cum am în amintire aici locuiau tante Janna, unchiul Francois și tata Louis. Bunicii stateau împreună cu fiica lor în două camere.
Din tot ce avuseseră nu mai rămăseseră cu nimic. Câteva geamantane franțuzești în care se găseau fețe de masă de damasc, cearceafuri, fețe de pernă cu monogramă, tacâmuri de argint, acte și fotografii. Banii agonisiți se terminaseră repede. Într-un colț era ascunsă singura lor speranță iluzorie. Câteva bijuterii nevandabile și câteva ceasuri de buzunar cu capace de aur. După ani nu s-a mai știut nimic de astea. Au urmat anii de resemnare, conservare și tacită suferință. Tante Janna nu mai era căsătorită și nu avea copii. Exista un oarecare echilibru, ba chiar armonie între frații învecinați.
Fratele meu Gigi / Romeo era cel mai mare dintre nepoți. Când a terminat facultatea a fost sărbătorit și era mândria familiei.
Tanti Janna a dorit să-și arate prețuirea și a amintit de cele câteva capace de ceas de aur ale bunicului.
- Sunt câte unul pentru cei ce fac o facultate, a declarat ea. Din acest aur să-și facă un inel cu blasonul familie, să fie mândrii și să-și amintească de bunicul lor Contele Charles de Hillerin de Pressec, născut bogat în Franța și mort sărac la București.
Așa a rostit și așa a și făcut.
Gigi a primit un capac de ceas de aur și și-a comandat inelul. Numai că vremurile erau altfel decât se dorea. Posesia aurului nemarcat de stat era pedepsită cu închisoarea. Cu relații, cunoștiințe, cu risc și frică, cu mare pierdere din valoare aurului topit pe ascuns a luat ființă inelul. După descriere semăna cu cel al bunicului numai că nu avea plăcuța cu blason. Aceasta trebuia sculptată de bijutier și aplicată inelului brut. Nimeni nu făcea așa ceva, așa că inelul a rămas fără blason.
Vremurile au afectat tot mai greu moștenirea bunicului. Nepoții la căsătorie aveau nevoie de aur pentru verighete. Cum aur nu se găsea de vânzare, capacele bunicului au căzut pradă timpului, au devenit verighete și blasonul a fost dat uitării.
Tanti Janna nu m-a mai putut ajuta nici pe mine nici pe cei ce mi-au urmat în vârstă. Promisiunea a rămas în amintirea mea și acum învie prin darul fratelui meu.
- Îți las ție inelul ăsta că-l meriți și știi să duci mai departe drapelul familiei. Dacă poți, adaugă-i tu blasonul și dă-l mai departe celui cel va merita.

Acum am și eu o părticică din aurul bunicului Gaga, datorită lui și mulțumită fratelui meu Gigi.
E un dar și o moștenire care mă bucură dar care mă și apasă. Am primit o ștafetă și am datoria să o duc cât mai departe.