Tata
venea obosit spre casă. Ziua la fabrică trecea greu. Multa alergătură,
statul în picioare și frigul își puseseră amprenta pe
statura lui. Nu mai era drept ca pe vremuri. Nu mai era agil în
mișcări și parcă totul se desfășura într-un film cu
încetinitorul. Povara anilor îl apăsa. Să fi
îmbătrânit înainte de vreme? Nu. Sau nu numai. Și
sufletul îndura amarul măcinător al stării fără ieșire.
Totul în jur părea neschimbat dar parcă totuși altfel.
Casele
neîngrijite, cu fațadele murdare și cu acoperișurile de tablă
ruginită îl apăsau. Strada pe care o cunoștea de o viață acum
parcă-i era puțin străină.
Oare ce o fi dus la pustiul ăsta care se
adîncea? Aceleași gînduri revin, aceiași nesiguranță și
vechile întrebări fără răspuns. Intră pe poarta curții. Ușa grea
de fier forjat parcă ar trebui unsă. Gardul își are povestea lui.
Tatăl său, bunicul Gaga a stat mult pe gînduri, cum să facă
gardul. S-a hotărât să-l facă robust să nu ruginească și să nu se
prăbușească în timp. Soclul din piatra masivă de bazalt susține
stîlpii groși de fier. Gardul însăși din benzi de fier
în formă de floare, spirale și melci este prins în nituri.
Bunicul își dorea să reziste o viață.
Acum gardul stă nevătămat de o sută de ani. Bunicul s-a stins dar gardul lui va dăinui încă alte vieți.
Casele sunt acum ale statului. Și gardul la fel. Și noi toți, tot ai statului suntem.
Mama
i-a așezat farfuria cu ciorba fierbinte. Parcă s-a mai liniștit un pic.
Mestecă în ciorba fierbinte. Îi povestește mamei despre
ziua de lucru. Muncitorii vorbesc. Unii sunt supărați, alții râd.
Spun bancuri. Dacă n-ar fi bancurile astea! Au ajuns supapa de
siguranță prin care poți spune ce gîndești, deghizat în
gura lumii. Sunt veșnicele bancuri cu nebuni, cu Bulă și cu partidul.
Astea cu partidul nu prea ai curajul să le spui. Te uiți în jur,
privești oamenii în ochi, stai pe gânduri și parcă ai tăcea.
Bancul
nu e totul. Faptul că îl spui e un mic act de curaj. O rupere a
tăcerii, o revoltă și o dovadă de îndrăzneală. Îți alegi
auditoriu, îi spui „să vă zic una bună“ și le declari
prin asta încrederea. Îi faci părtași. Le demonstrezi cine
esti și ce gândești. Și fiindcă mă asculți înseamnă că esti
ca mine și mie nu mie frică că mă torni.
Mulți au sfârșit însă rău. Unul din cei mulți, a turnat.
Eu
copil preșcolar mă jucam sau îmi făceam de lucru lângă
sobă. Tata îi povestea mamei. Prindeam fiecare cuvînt.
Înțelegeam pe jumătate. Întelegeam cuvintele
neînțelese și simțeam că în spatele lor era ceva important
și periculos. Secret și complotant. Intonația cuvintelor, pauza, șoapta
sau râsul gălăgios se împleteau într-o atmosferă
benefică. Te simțeai acasă, că esti părtaș, că nu ești singur și
că acum „știi“.
Brusc vocea tatei se schimbă. Firul
poveștii se rupe. Acum vorbește despre altceva. Vraja dinainte a
dispărut. Ridic capul și mă uit. Chipul tatei e schimbat. Spune lucruri
la întâmplare și în ochi îi chicesc acel ceva
ce numai eu îl recunosc. Ceva s-a întâmplat.
Pe ușă a intrat sora mea. Dă bună seara și se așează la masă mândră de cravata ei de pionier, de la gât.
De
ce o fi schimbat tata vorba? Acum îmi amintesc ce am aflat mult
mai târziu. Sora mea venind acasă de la scoală a spus ce tocmai
învățase: Tata Stalin ne dă pâinea!
Bietul tata. Putea
el s-o strângă de gât? Nu, nu putea fiindcă noi copiii
învățam la scoală, că ceea ce spune profesorul este mai important
decât ce spune mămica sau tăticu.
Cu timpul am învățat
să privesc înainte de a vorbi. Mă uit și cântăresc riscul.
Nu poți să spui orice, oricui. Pe unii îi cunoști pe alții nu.
Începi
cu vorbe simple și continui cu mici ambiguități ce pot fi interpretate.
Vorbe cu înțeles dublu. După fața interlocutorului ști cu cine ai
de-a face. Dacă esti nesigur, întorci vorba din mers. Acum parcă
pot paria că ghicesc fără greșeală cine ești și ce gândești. Și
uite așa oamenii din jur se împart în, cu noi sau
împotriva noastră.
Se spune că omul folosește cuvintele
pentru ași ascunde gândurile. Dar sub imperiul fricii
cuvîntul e cel ce-ți înlesnește și-ti creează calea spre
eliberarea gândului.
****************
