Jos cu ei!
Mă întorc cu
gândul la acele vremuri.
Treburile mergeau bine, așa cum ne obișnuisem. În birou ne cunoșteam bine și colegii se cam separaseră în grupe după chip și asemănare. Membrii de partid erau cam toți. Unii mai cu credință alții mai de ochii lumii.
Eram cam în 1978-79. Se apropia 23 august și pregătirile pentru demonstrație erau în toi. Intreprinderea noastră trebuia să disponibilizeze un număr stabilit de oameni. Și biroul nostru trebuia să trimită 3 oameni.
Căzuse păcatul și pe mine. Ne adunam pe stadion, luam loc în tribună și primeam niște plăci colorate pe care la comandă le ridicam deasupra capului și se forma un mare mozaic care creea imagini patriotice.
În fața tribunei ședea un instructor care dădea comenzile. Nu era greu, dar plictisitor. Ore întregi de repetiții.
Se făcea destul de târziu și eu trebuia să o schimb pe soția mea care pleca la facultate și nu avea cu cine să lase fetița. Am hotărât să nu mai merg. I-am spus șefei de birou, doamna Roman, să mă schimbe cu cineva care nu are copil mic acasă.
Nu s-a hotărât nimic și fiindcă nu m-am dus a ieșit scandal. Șeful de secție m-a chemat și certat. Mi-au tăiat sporul de acord la salariu, pe motiv de indisciplină. Putea să iasă și mai rău dar am avut noroc.
Vrând, nevrând mă cam transformasem în element rău dar spre surprinderea mea simpatia colegilor parcă crescuse. Ghiță era și el cam pătat. Nu ne povesteam, nu ne destăinuiam, dar nici nu era nevoie fiindcă se știa. Era acel pact al tăcerii, acea rezistență pasivă, o opoziție necombatantă dar o declarație de distanțiere.
Așa decurgea viața și munca în birou.
Dimineața devreme mă duceam să stau la coadă la lapte. Aveam copil mic și laptele era obligatoriu. După tabietul dimineții eram în stație și așteptam autobuzul. Venea cam neregulat și veșnic supraîncărcat. Șefa mea venea cu autobuzul de la cap de linie așa că avea loc pe scaun în față. Mă vedea în stație și o salutam. Oamenii pe scară se agățau cum puteau mai bine. Era imposibil să mă urc. Mai așteptam alt autobuz, poate mai gol. Nici o șansă. Trecea ceva timp până să ajung la birou. Când se eliberau autobuzele era cam târziu și cam trecea de ora opt. Fugeam să prind ușa deschisă și prin bunăvoința portarului să prind intrarea. De multe ori întârziam. Asta avea consecințe. Prima mă apostrofa șefa. Domnule, iar ai întîrziat. De ce nu te scoli un pic mai devreme ca să ajungi la timp?
Nu aveam răspuns. Oare nu mă văzuse în stație?
Mă obișnuisem cu asta. Făcea parte din lucrurile neânțelese și de rutină.
Din când în când ne venea vremea să fim ofițeri de serviciu noaptea. Se obișnuia ca doi bărbați să păzească noaptea întreprinderea.
De data asta am căzut cu Ghiță împreună. Te pregăteai cu ceva de mâncare și eventual de învelit ca să moțăi pe scuan în secretariat. Dacă aveai ghinion venea noaptea control. Trebuia să deschizi și cineva de la secu verifica dacă tutul este în ordine. Se consemna asta în registru.
Orele treceau greu și aveai timp de povești. Cu Ghiță era plăcut, aveai ce vorbi.
Trecuse 1 Mai, zi de sărbătoare. Era sărbatoarea mai plăcută fiindcă de obicei era vreme bună, mai cald și după demonstrație lumea se oprea la mici și bere, la iarbă verde. Orașul era împânzit cu steaguri roșii și tricolore. Portrete mari atârnau pe fațada instituțiilor.
Trecuseră câteva zile și noi eram ofițeri de serviciu. Nu am avut noroc. A venit controlul. Acum erau mai mulți.
- Tovarăși, chemați admnistratorul să vină de urgență să demontere pavazarea.
De unde să-l iei noaptea pe administrator? Am dat telefoane în zadar. Nu venea nimeni în miezul nopții. Ca și Ghiță am dat din umeri și am încuiat ușa. Dar nu a durat o oră că au venit din nou.
- Trebuie acum, imediat să scoateți pavazarea. E ordin.
Bine dar cine și cum?
- Nu ne interesează, altfel e prăpăd. E ordin de sus.
Am mai vorbit, am mai șovăit. Am cerut să se consemneze ordinul în registru.
- Azi 9 mai, s-a dispus eliminarea stegurilor și portretelor de pe fațade instituțiilor!
Zis și făcut. Dar cum? Nu mai știu ce scule am găsit. A început o mare aventură. Ne-am cățărat pe o fereastră, pe la un balcon, cumva și am ajuns pe acoperiș. Aici erau ancorate marile panouri cu portretele conducătorilor. Cum să le demontezi, de grele ce erau. Am încercat la primul panou dar nu am reușit. Dezlegat atârna așa de greu că nu am avut altă variantă decât să-i dăm drumul jos pe trotuar.
A căzut s-a spart și s-a făcut praf. Am înlemnit de panică. Dădusem cu unul de pământ. Ghiță, ne mănâncă pușcăria!
Pe toată Calea Victoriei era agitație. Se scotea pavazarea.
Am prins curaj. Ghiță, dacă e ordin atunci jos cu ei! Tablourile cădeau unul câte unul și se făceau praf.
Și pe ăsta, jos cu el, jos cu el!
Parcă ne apucase nebunia. Râdeam în hohote și nici nouă nu ne venea să credem. Obosiți contemplam priveliștea dezastrului. Era revoluție curată. Nu mai știu cine pe stradă i-a adunat dar dimineță tovarășii zăceau gramadă într-un colț.
Ne-am continuat garda. Nu a mai fost chip de odihnă. Ceva straniu se petrecuse.
Pe chipurile noastre era o bucurie nespusă și greu de stăvilit. Ceva parcă ne descătușase, rupsese tăcerea și dăduse drumul dorințelor ascunse și nerostite. Nu pot să uit aceea lucire din ochii noștrii. Bucuria și satisfacția luase locul fricei și supunerii.
Cum se face ca tocmai noi doi să avem parte de un așa eveniment. Nu ne gândeam la urmări și nici nu ne mai păsa. Au fost momentele mele cele mai eroice. Am rupt lanțurile și am gustat din parfumul libertății.
Dimineța ne pregăteam cu explicații. Distrugerea de bunuri, profanarea însemnelor partidului, indisciplină, revolta, grup dezident organizat, subversiune etc.
Ca prin farmec nimeni nu ne-a înrebat nimic. Nici o vorbă. Tăcere desăvârșită și totodată suspectă. Nici un comentariu al colegilor. Parcă nu se întâmplase nimic. Oare se întâmplase cu adevărat ceva?
Au mai trecut câteva zile. Erau la mine în vizită socrul meu și un prieten de-al lui. Le-am povestit pățania mea și am aflat explicația. Ei oameni în vârstă, mai cu experianță și înțelegere au știut. Când a fost astă?
Păi era 9 mai seara.
- Dar tu știi ce e pe 10 mai?
De unde să știu eu asta. Nu cred că înseamnă ceva anume.
Ține minte Cristi, pentru românii adevărați exista o zi de mare însemnătate. Era ziua națională a Romaniei.
Și cineva sus, s-a sesizat că pavazarea comunistă se potrivește cu 23 august și 1 mai dar trebuia scoasă pe 10 mai,
care e ziua REGELUI.
Măi să fie!
*****************
Treburile mergeau bine, așa cum ne obișnuisem. În birou ne cunoșteam bine și colegii se cam separaseră în grupe după chip și asemănare. Membrii de partid erau cam toți. Unii mai cu credință alții mai de ochii lumii.
Eram cam în 1978-79. Se apropia 23 august și pregătirile pentru demonstrație erau în toi. Intreprinderea noastră trebuia să disponibilizeze un număr stabilit de oameni. Și biroul nostru trebuia să trimită 3 oameni.
Căzuse păcatul și pe mine. Ne adunam pe stadion, luam loc în tribună și primeam niște plăci colorate pe care la comandă le ridicam deasupra capului și se forma un mare mozaic care creea imagini patriotice.
În fața tribunei ședea un instructor care dădea comenzile. Nu era greu, dar plictisitor. Ore întregi de repetiții.
Se făcea destul de târziu și eu trebuia să o schimb pe soția mea care pleca la facultate și nu avea cu cine să lase fetița. Am hotărât să nu mai merg. I-am spus șefei de birou, doamna Roman, să mă schimbe cu cineva care nu are copil mic acasă.
Nu s-a hotărât nimic și fiindcă nu m-am dus a ieșit scandal. Șeful de secție m-a chemat și certat. Mi-au tăiat sporul de acord la salariu, pe motiv de indisciplină. Putea să iasă și mai rău dar am avut noroc.
Vrând, nevrând mă cam transformasem în element rău dar spre surprinderea mea simpatia colegilor parcă crescuse. Ghiță era și el cam pătat. Nu ne povesteam, nu ne destăinuiam, dar nici nu era nevoie fiindcă se știa. Era acel pact al tăcerii, acea rezistență pasivă, o opoziție necombatantă dar o declarație de distanțiere.
Așa decurgea viața și munca în birou.
Dimineața devreme mă duceam să stau la coadă la lapte. Aveam copil mic și laptele era obligatoriu. După tabietul dimineții eram în stație și așteptam autobuzul. Venea cam neregulat și veșnic supraîncărcat. Șefa mea venea cu autobuzul de la cap de linie așa că avea loc pe scaun în față. Mă vedea în stație și o salutam. Oamenii pe scară se agățau cum puteau mai bine. Era imposibil să mă urc. Mai așteptam alt autobuz, poate mai gol. Nici o șansă. Trecea ceva timp până să ajung la birou. Când se eliberau autobuzele era cam târziu și cam trecea de ora opt. Fugeam să prind ușa deschisă și prin bunăvoința portarului să prind intrarea. De multe ori întârziam. Asta avea consecințe. Prima mă apostrofa șefa. Domnule, iar ai întîrziat. De ce nu te scoli un pic mai devreme ca să ajungi la timp?
Nu aveam răspuns. Oare nu mă văzuse în stație?
Mă obișnuisem cu asta. Făcea parte din lucrurile neânțelese și de rutină.
Din când în când ne venea vremea să fim ofițeri de serviciu noaptea. Se obișnuia ca doi bărbați să păzească noaptea întreprinderea.
De data asta am căzut cu Ghiță împreună. Te pregăteai cu ceva de mâncare și eventual de învelit ca să moțăi pe scuan în secretariat. Dacă aveai ghinion venea noaptea control. Trebuia să deschizi și cineva de la secu verifica dacă tutul este în ordine. Se consemna asta în registru.
Orele treceau greu și aveai timp de povești. Cu Ghiță era plăcut, aveai ce vorbi.
Trecuse 1 Mai, zi de sărbătoare. Era sărbatoarea mai plăcută fiindcă de obicei era vreme bună, mai cald și după demonstrație lumea se oprea la mici și bere, la iarbă verde. Orașul era împânzit cu steaguri roșii și tricolore. Portrete mari atârnau pe fațada instituțiilor.
Trecuseră câteva zile și noi eram ofițeri de serviciu. Nu am avut noroc. A venit controlul. Acum erau mai mulți.
- Tovarăși, chemați admnistratorul să vină de urgență să demontere pavazarea.
De unde să-l iei noaptea pe administrator? Am dat telefoane în zadar. Nu venea nimeni în miezul nopții. Ca și Ghiță am dat din umeri și am încuiat ușa. Dar nu a durat o oră că au venit din nou.
- Trebuie acum, imediat să scoateți pavazarea. E ordin.
Bine dar cine și cum?
- Nu ne interesează, altfel e prăpăd. E ordin de sus.
Am mai vorbit, am mai șovăit. Am cerut să se consemneze ordinul în registru.
- Azi 9 mai, s-a dispus eliminarea stegurilor și portretelor de pe fațade instituțiilor!
Zis și făcut. Dar cum? Nu mai știu ce scule am găsit. A început o mare aventură. Ne-am cățărat pe o fereastră, pe la un balcon, cumva și am ajuns pe acoperiș. Aici erau ancorate marile panouri cu portretele conducătorilor. Cum să le demontezi, de grele ce erau. Am încercat la primul panou dar nu am reușit. Dezlegat atârna așa de greu că nu am avut altă variantă decât să-i dăm drumul jos pe trotuar.
A căzut s-a spart și s-a făcut praf. Am înlemnit de panică. Dădusem cu unul de pământ. Ghiță, ne mănâncă pușcăria!
Pe toată Calea Victoriei era agitație. Se scotea pavazarea.
Am prins curaj. Ghiță, dacă e ordin atunci jos cu ei! Tablourile cădeau unul câte unul și se făceau praf.
Și pe ăsta, jos cu el, jos cu el!
Parcă ne apucase nebunia. Râdeam în hohote și nici nouă nu ne venea să credem. Obosiți contemplam priveliștea dezastrului. Era revoluție curată. Nu mai știu cine pe stradă i-a adunat dar dimineță tovarășii zăceau gramadă într-un colț.
Ne-am continuat garda. Nu a mai fost chip de odihnă. Ceva straniu se petrecuse.
Pe chipurile noastre era o bucurie nespusă și greu de stăvilit. Ceva parcă ne descătușase, rupsese tăcerea și dăduse drumul dorințelor ascunse și nerostite. Nu pot să uit aceea lucire din ochii noștrii. Bucuria și satisfacția luase locul fricei și supunerii.
Cum se face ca tocmai noi doi să avem parte de un așa eveniment. Nu ne gândeam la urmări și nici nu ne mai păsa. Au fost momentele mele cele mai eroice. Am rupt lanțurile și am gustat din parfumul libertății.
Dimineța ne pregăteam cu explicații. Distrugerea de bunuri, profanarea însemnelor partidului, indisciplină, revolta, grup dezident organizat, subversiune etc.
Ca prin farmec nimeni nu ne-a înrebat nimic. Nici o vorbă. Tăcere desăvârșită și totodată suspectă. Nici un comentariu al colegilor. Parcă nu se întâmplase nimic. Oare se întâmplase cu adevărat ceva?
Au mai trecut câteva zile. Erau la mine în vizită socrul meu și un prieten de-al lui. Le-am povestit pățania mea și am aflat explicația. Ei oameni în vârstă, mai cu experianță și înțelegere au știut. Când a fost astă?
Păi era 9 mai seara.
- Dar tu știi ce e pe 10 mai?
De unde să știu eu asta. Nu cred că înseamnă ceva anume.
Ține minte Cristi, pentru românii adevărați exista o zi de mare însemnătate. Era ziua națională a Romaniei.
Și cineva sus, s-a sesizat că pavazarea comunistă se potrivește cu 23 august și 1 mai dar trebuia scoasă pe 10 mai,
care e ziua REGELUI.
Măi să fie!